Învăluit într-un aer de fatalitate, tramvaiul 13 pleacă dimineaţa târziu din Gara Veche şi ajunge spre seară, zdruncinându-se şi hodorogind, în periferiile îndepărtate din vestul oraşului. Pe pereţii decojiţi ai celor două vagoane se disting lozinci scrise cu graffiti: „Moarte Boşorogilor!”, „Pe eşafod cu dinozaurii!”, „Desfiinţaţi pensiile şi pomenile pentru hodorogi!” şi altele greu lizibile. „Numai un ştrengar a mâzgălit aiurelile astea”, presupuse Nae Panait, hlizindu-se. „Pesemne că l-a urecheat tac-su şi, după capul lui, a încercat să se răzbune”, socoti el, înghesuindu-se printre trupurile agăţate pe scară.

Auzise în ultimele zile de un „tramvai al seniorilor”, însă drumurile lui nu duceau spre lumea străină de la capătul liniei. Ajunsese cu ani în urmă pe acolo şi-şi amintea mahalaua cu uliţe mărginite de scaieţi şi brusturi prăfuiţi, case în ruină, ziduri neterminate din bolţari, şandramale şi garduri prăvălite, un peisaj dezolant întinzându-se până în coasta cimitirului. Un tărâm cu oameni sărmani şi înrăiţi, copii nespălaţi şi zdrenţăroşi, javre încolăcite pe sub şoproane şi găini scăldându-se în cuiburile de colb din mijlocul drumului.

Nae n-ar fi putut spune pentru ce urcase în tramvaiul 13. Fusese încredinţat că i se pregăteşte o farsă amicală şi, împins de curiozitate, plecase de acasă fără să stea pe gânduri. Oare cine îşi amintise dintr-odată de el şi dorea să-l întâlnească? Gândul acesta îl flata. Îl ridica în propriii săi ochi. Imediat însă îl cuprinse îndoiala. Apoi se pomeni luat de valul mulţimii asudate şi ezitările îl părăsiră. O voinţă străină părea să-l împingă înainte pe scară sau, poate, chiar mâna destinului îl purta implacabil, înghesuindu-l în vehiculul aglomerat.

Fără să ia seama la riscuri, încercă să se strecoare prin îmbulzeală spre capătul vagonului, sperând să găsească un loc în care să poată respira. Câţiva paşi care însemnau o adevărată aventură. Pentru că temerarul care se încumetă să facă un voiaj atât de întins se alege negreşit cu multe ghionturi şi reproşuri.

Chiar înainte să pornească în riscanta călătorie, Nae descoperi în calea sa o mână agăţată de bara de susţinere, ieşind păroasă şi împânzită de tatuaje de sub mâneca unei bluze cadrilate, leoarcă de sudoare. Încerca să treacă pe lângă acest obstacol, însă mişcările îi fuseseră paralizate de un miros terifiant. Îngreţoşat, descoperi deasupra o subsuoară, un cuib căptuşit cu smocuri de păr slinos, răspândind un iz de putrefacţie.

Lui Nae îi scăpă o exclamaţie de silă, pe care de îndată încercă, alarmat, să şi-o reprime. Scobitura aparţinea unui colos care îşi întoarse spre el faţa plină, ridată, ascunsă până sub ochi de o barbă albă. Nae schiţă un zâmbet, adăugând scuze. Totul e în regulă, părea să spună. Se ştie că indivizii cu subsuori nespălate sunt suspicioşi, irascibili şi devin violenţi din senin, iar oamenii cu scaun la cap îi evită.

– Hei, Micule! se auzi o voce fără nuanţe, ascuţită. Lasă omu’ să treacă! Nae reuşi să-l identifice pe binevoitor, pentru că acela ridicase două degete răşchirate. Un tip palid, osos, cu faţă de şoricel, ghemuit lângă burduful tramvaiului. Printre trupurile înghesuite, reuşi să-i observe fruntea bombată şi laţele de păr sur. Era dotat cu o mască mizerabilă, pe care o ţinea sub bărbie. Apoi, pe un ton brusc înveselit, adăugă: Ne vin forţe proaspete, fratele meu!

Nu reuşi să priceapă nimic din bâiguiala sfrijitului. Prin tramvaie dai uneori peste indivizi beţi, drogaţi sau, pur şi simplu, duşi cu pluta. Degeaba încerci să te înţelegi cu ei. E inutil. Nu ai încotro, ridici din umeri şi-ţi vezi de-ale tale. Acum se simţi cuprins de ameţeală, o senzaţie de slăbiciune apărută pe neaşteptate. Căută să se agaţe de bara de susţinere, cât să-şi revină în puteri. Numaidecât avea să coboare.

Întoarse capul, încercând să se protejeze de subsuoara bărbosului. Faţa lui palidă, dăltuită parcă, străluci o clipă în lumina cenuşie şi o dâră de sudoare îi apăru la rădăcina urechii, scurgându-i-se de sub şapca decolorată. Numai că manevra nu reuşi să-l ferească de duhori. Prin vagon stăruia un iz ciudat, mirosul greu pe care-l răspândeşte corpul unui bătrân. Nu aveai cum să te aperi de emanaţia greţoasă care persista peste tot, deşi erau deschise toate ferestrele.

Nae căută să se strecoare printre matahala cu barbă şi o doamnă scundă, costelivă, cu faţa pământie, din stânga. Doamna mârâi ceva şi-şi feri doza cu bere din mână, căutând să nu piardă nimic din lichidul călduţ. Sfidând zăpuşeala, purta o beretă roşie şi o jachetă second-hand sau găsite la vreun tomberon. Încerca să afişeze astfel un aer tineresc, deşi ţoalele nu păcăleau pe nimeni şi nu reuşeau să-i înlăture patina senectuţii de pe figură. Răvăşeala pe care bruma de toamnă târzie o lasă pe faţa omului vârstnic. Îşi ţinea masca roz sub bărbie, cât să-şi dea gata berea.

– Ia-l la-ntrebări, Jana, strigă iar slăbătura din burduful tramvaiului. Cere-i buletinu’, să vezi ce hram poartă! Te pomeneşti c-o fi vreun spion din ăia... Fii antenă să nu ţi-o pună! Hi, hi, hi!

– Hai, sictir! se răţoi bătrâna. Avea vocea joasă, tabagică. Mimând o uşoară iritare, îşi roti privirile peste capul individului, semn că-l invita să-şi vadă de lungul nasului. N-am nevoie de consilier şi nici de galerie.

Nae îi examină tenul smead, spunându-şi că era una dintre femeile alea fără vârstă, căreia la maturitate îi dai oricât peste douăzeci de ani şi tot nu nimereşti. Părea să se simtă bine în acel cocon de ambiguitate, din care exercita o dominaţie calmă şi constantă asupra celorlalţi.

Slăbănogul păru ofensat o clipă, dar imediat încercă să-şi recapete ceva din demnitatea ştirbită.

- Cere-i actele, Jana, îi strigă iar. Tre’ să fie un copoi sub acoperire, cum încearcă ăştia să se bage aici.

- Ce să-ţi spun, replică Jana, ridicându-şi şapca, doar cât să-şi treacă o mână prin părul slinos, tuns scurt. Te pomeneşti că tu ai inventat calul troian! Am eu grijă de asta.

Apelând la un tertip probat frecvent, vatmanul puse brusc o frână şi valul de călători fu împins energic în faţă. Câteva manevre din astea terciuiau mulţimea asudată ca pe o bucată de marmeladă, făcând loc pentru toţi. Profitând de dezechilibrul indivizilor din preajmă, Nae reuşi să facă un pas înainte. Nu apucă să se bucure de succesul mişcării, pentru că un deget de la picior i se izbi în ceva dur şi-l săgetă o durere intensă.

– Hei, bătrâne, bagă de samă pă unde mergi! Reproşul, purtat de o voce cavernoasă, venea din jos. Calci pă capu’ nost’?

Posesorul glasului stătea pe un scăunel, un individ cu figură spână, roşcată, aspră. Alături se afla geamănul său, pe un scaun la fel de scund, o imagine în oglindă, dacă se poate spune aşa. Jucau cărţi şi nu dădeau semne că ar intenţiona să se deranjeze. Nu purtau măşti şi Nae socoti că fac parte din tagma celor ce ignoră virusul de care se vorbea cu teamă în ultimele luni.

– Fiţi amabil şi prezentaţi o legitimaţie, îl agăţă din urmă vocea fermă a Janei.

Nae îşi întoarse capul, neînţelegând ce se dorea de la el. Trebuia să fie o confuzie la mijloc. Putea fi legitimat de poliţie, nu de oricare babă smochinită. Pe ce lume trăia?

– E procedura din regulamentul de ordine interioară, îl informă Jana, sumar.

Lăsa de înţeles că-i face o favoare oferindu-i detalii, când lucrurile erau logice şi cunoscute de toţi. Nae descoperi o urmă de surâs binevoitor pe faţa lividă şi-şi spuse că nu trebuia să se inflameze. Probabil guvernul dăduse vreo ordonanţă de care nu aflase încă. Asta putea să clarifice situaţia. Avea partea lui de vină că nu era în temă, însă guvernanţii păreau să se ţină de năzbâtii. Tot la două-trei zile scoteau din căciulă câte un ucaz de care se crucea lumea şi în câteva zile îl modificau prin părţile esenţiale, încât devenea de nerecunoscut. Nu se putea ţine pasul cu ei şi, după un timp, oamenii nu-şi mai iroseau timpul cu noutăţi legislative care urmau să fie abrogate într-o zi-două. Probabil că era ceva de felul acesta.

Nae se buzunări distrat, dar nu-şi găsi portofelul. Probabil îl uitase acasă sau, poate, acceptă străbătut de un gând subit, îi fusese subtilizat în tramvai. Asta era. La urcare, pe scară, fusese înghesuit din spate, iar un alt individ îl apostrofase că nu se grăbeşte, distrăgându-i atenţia. Un moment de uşoară derută, de care hoţii au putut să profite. Ridică din umeri.

– Cred că mi-au furat actele, spuse.

Era un mod simplu de a se disculpa, însă Jana nu putea fi dusă de nas.

– Ne lămurim ce şi cum, spuse, nereuşind să înlăture până la capăt o nuanţă de ameninţare din glas. Sau poate că intenţionat proceda astfel, pentru a menţine presiunea pe care o exercita asupra celor din jur. Avem antenele noastre. Plus că s-a inventat poligraful.

Nu-l slăbi din priviri, iar Nae fu nevoit să-şi dea datele personale şi adresa. Jana le trecu într-un carneţel, pe care-l sprijinise de spatele uriaşului cu subsuoara jegoasă. Îl nota provizoriu, precizase tipa, deci era nevoie să aducă a doua zi actul de identitate. Altminteri nu putea să-l înscrie în registru. „Aşa prevăd normele”, adăugă ea, ridicând din umeri. „E o ordine şi trebuie s-o respectăm”. Iar uriaşul se grăbi s-o completeze: „S-a sfârşit cu boieria, musiu. Coboară armata din pod pentru boşorogi, hi, hi, hi!”.

Formalităţile astea i se păreau ciudate. De altfel, tot ce se petrecea acolo era suspect. Nu auzise despre înscrierea seniorilor în vreun registru şi, în orice caz, despre ce înregistrări putea fi vorba? De obicei, lumea poartă din gură-n gură veştile de felul acesta, până când ajung să fie informate şi babele din ultimul cătun. Iar ziarele, radioul şi posturile de televiziune abia aşteaptă vreo noutate pe care s-o trâmbiţeze zile în şir. Cum să nu fi aflat nimic?

Se simţi tentat s-o întrebe pe cucoana aia slăbănoagă, dar îşi dădu seama că i se va răspunde în doi peri şi va intra şi mai rău în ceaţă. Degeaba insişti, funcţionarii te tratează mereu cu sictir. Pesemne tot funcţionar era şi Jana, după câte aere îşi dădea. Însă el n-avea de gând să le facă jocul. Nu era fraierul lor. Pa şi pusi! Păcat că-şi dăduse adresa, deşi nu credea că-l poate pândi vreun pericol. Cine să mai aibă grija unui om, în toată nebunia aia?

După ce isprăvi cu interogatoriul, se întoarse şi dădu din nou peste gemenii cinchiţi pe podeaua tramvaiului. Absorbiţi de jocul de şeptic, nu luau seama la ceea ce se întâmpla în jur. Acum se ciorovăiau, năduşiţi şi lipsiţi de convingere, fără să se pună de acord cine urma să facă cărţile. Purtau bluze decolorate, o nuanţă gri-murdar, pantaloni portocalii, rupţi în genunchi. Îşi scoseseră şlapii din picioare, lăsînd la vedere mizeria adunată de zile în şir printre degete. Nae îi vedea turtiţi, chelii înroşite de soare, cu numai câteva fire de păr alb în dezordine. Cei doi ridicau spre el priviri lipsite de expresie.

Se uită la ceas. Era aproape ora unu. Nu-şi aminti la ce oră plecase de acasă şi începu să se întrebe dacă nu-i făcuse careva o glumă proastă. În acea dimineaţă, primise un sms expediat de pe un număr de telefon necunoscut. Iniţial şi-a spus că este un mesaj de la vreo instituţie. Apoi a început să aibă îndoieli. Era o invitaţie ciudată, care mirosea de la distanţă a farsă. Chiar s-a mirat de câte bazaconii le pot trece unora prin cap. Ca şi cum ceilalţi ar fi fraierii lor.

Iar acum se întrebă din nou dacă nu se găseau în tramvai şi alţii care se prezentaseră pentru a fi luaţi în evidenţă. Cam despre asta era nota primită. În înghesuiala din tramvai, îi venea peste mână să-şi scoată telefonul pentru a verifica sms-ul. Nici nu era nevoie, îl ştia pe dinafară. O anume Agenţie pentru Vârstnici şi Persoane cu Handicap, de care nu auzise până atunci, îl convoca pe dl. Panait Nicolae pentru luare în evidenţă. Conf. Art. Unic, par. 4 din Instr. Min. Protecţiei Sociale Nr. III/273/04.20..., era obligat să se prezinte în acea zi, la ora 12, în faţa comisiei din tramvaiul 13. Dedesubt, semnătura electronică, indescifrabilă şi inestetică, a unui Secretar de Stat pe Probleme Sociale.

O aiureală de la un capăt la altul. Părea clar că i se jucase o festă. Se lăsase ademenit în capcană, socoti, stăpânit de un simţământ vag de teamă. Fusese tras pe sfoară ca un fraier. Brusc, se simţi cuprins de agitaţie. Trebuia să părăsească vagonul acela împuţit şi să se retragă într-un loc în care să poată chibzui în linişte. O boare iscată pe neaşteptate trecu peste capetele înfierbântate şi dispăru în celălalt capăt al vagonului. Mirosul greu recuceri spaţiul de îndată şi Nae încercă să treacă rapid pe lângă un bătrân cu şapcă roşie şi cu doi câini înghesuiţi unul în celălalt.

Îşi răsuci torsul, căutând să se elibereze din vălmăşag, pe când tramvaiul se opri scrâşnind. „Se târzie ca o omidă ameţită de căldură, iar când intră în staţii începe să hodorogească de te asurzeşte”, gândi el. „Mult zgomot pentru nimic”, îşi spuse înciudat, cu o expresie ce-i veni pe loc în minte. Începu să se împingă spre uşă folosindu-se de coate, mânat de o disperare iscată din senin: „Închipuie-ţi că un fundamentalist ar detona în înghesuiala asta o bombă dosită sub kandoora, Doamne fereşte!” Îşi făcu semnul crucii cu limba, deşi nu era un credincios fervent. „Numai să vezi cum s-ar volatiliza clica asta de babalâci, nu le-ar mai arde lor să legitimeze oamenii, aiurea-n tramvai.”

Nae se apropie de uşa deschisă şi, prin faldurile jucăuşe ale zăpuşelii de afară, zări o siluetă apropiindu-se în viteză. Venea dinspre un loc viran ticsit cu bucăţi mari de beton, fiare contorsionate şi buruieni arse de soare, un cadru perfect pentru a nu mai înţelege nimic. Părea că pluteşte prin aburii albicioşi, iar Nae îşi spuse că e o iluzie pricinuită de dogoarea zilei. Era imposibil să traversezi infernul acela fără să o iei razna, pentru că mintea omului se terciuieşte la temperaturi atât de ridicate şi-l face să vadă năluci în miezul zilei.

Imaginea dispăru subit de pe pelicula din exterior, însă reapăru pe scara tramvaiului în staţie, reală de astă dată, un individ cu figura disperată. Se încleştase de bara uşii şi scotea scâncete bizare, încercând să pătrundă printre trupurile asudate. Nae înţelese că i se oferă, în sfârşit, ocazia să scape din coşmelia cu nebuni printr-o simplă rocadă şi se aplecă apucându-l de braţ. Trebuia să-l tragă spre interior, încât să-şi facă el cale liberă şi să se strecoare afară.

Reuşi să-l ridice fără dificultate, cei de pe scară ferindu-se şi înlesnindu-i manevra. Bătrânelul avea figura tumefiată, câteva smocuri încâlcite şi rare de păr alb, cămaşa ruptă şi murdară. Părea înspăimântat de moarte şi reuşi să îngaime că l-au aranjat nişte băieţi. Nae păşi pe peron, având cuvintele astea în urechi şi fără să priceapă nimic. Ceva mai departe se vedeau câteva blocuri şi un loc viran pe care se aflau betoane împrăştiate printre buruieni, însă nici urmă de agresori.

– Vezi, tataie, să nu-ţi stâlcească şi ţie mutra! îl atenţionă din spate un glas de femeie. Că parc-or înnebunit de-o vreme.

„Nu-ţi bate capul”, îşi spuse Nae. „Nebuni sunteţi voi, nenorociţilor! Auzi-o şi pe cotoroanţa asta, tataie, cică! Măcar de s-ar uita-n oglindă...”

(Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în căutarea unui editor)