Anul 2007 poate fi considerat deja benefic pentru revista „Viața Românească“ (centenară, ca și „Ramuri“-le craiovene), dacă luăm în considerare sumarul foarte judicios și conținutul bogat al materialelor publicate în nr. 1-2 pe acest an. Parcurgând cele peste 250 de pagini ale sale (așadar, veritabilă construcție editorială!), putem cu temei observa nu numai lărgirea spațiului de reflectare a literaturii contemporane, dar mai ales o (foarte necesară) reconsiderare de atitudine, o reașezare a revistei în direcția viabilă și în sensurile sale firești, racordarea la mișcarea de idei actuală și situarea sub imperativul promovării valorilor sigure, de necontestat (ca să nu zic, mai convențional, autentice).
Sub semnul „obsesiei europene“ - cum denumește Nicolae Prelipceanu, actualul redactor șef, în articolul de început, starea de spirit a românilor, azi - semnează pagini cu adevărat remarcabile Gheorghe Grigurcu, Grete Tartler, Gheorghe Schwartz, Niculae Gheran (referitor la considerațiile lui Liviu Rebreanu despre „europenism și românism“), Dumitru Radu Popa, Luca Pițu, Vasile Igna, Iulian Boldea, Grațiela Benga. Poezia este ilustrată, cum brio, de Matei Vișniec (excelentul poem „Și acum cine spală vasele?“), Ion Mircea, Adrian Popescu (laureat al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“ pe anul 2006, eveniment surprins în relevanta prezentare a lui Gellu Dorian), iar proza se identifică în fragmente inedite din romanul Jiquidi de Nicolae Breban sau din Abisul luminat de Nicolae Balotă.
Un loc important în economia revistei îl ocupă textele recuperatorii ale lui Petru Creția (poem inedit, gânduri răzlețe, traducerea și comentariul Ecleziastului), marcând un deceniu de la plecarea marelui cărturar - prezență ideatică și creatoare extrem de vie în lumea intelectuală de astăzi (nu mă pot abține să nu citez din profundele sale panseuri: „Nici o urmă a ochilor noștri nu rămâne pe nimic din ce vedem, iar umbra noastră trece peste lucruri fără să le schimbe...“; „Când toată lumea te acceptă trebuie să fii singur împotriva ta“ etc. etc.).
O maximă apreciere reclamă studiul lui Eugen Cizek despre egalitarismul comunizant al stoicismului antic patronat de Zenon, în care autorul deslușește germenii extremismului comunisto-nazist din secolul trecut, pornind de la modelul zenonian utopic al unei „Cetăți a lumii în care dispăreau toate discriminările etnice și sociale“.
În cronica literară îi regăsim, cu veritabile alonje critice, pe Dan Cristea, Ștefan Borbély, Diana Câmpan, zona restituirilor este abordată de Marian Drăghici (care secondează totodată direcția revistei), iar Paul Aretzu consemnează, cu aplicație, aria traducerilor, de semnalat fiind și articolele din „Miscellanea“.
Fără să mențină o rubricație fixă, în noua sa orientare revista optează pentru capitole, totuși, distincte și pe maleabilitatea redacțională, într-un continuum de abordări care reflectă un spirit viu, chiar novator, ce vine dintr-un program literar implicit, pe măsura îndelungatei sale tradiții, dar și a curentelor culturii moderne.