Nouăsprezece decembrie, anul două mii nouăsprezece. Ora şaisprezece şi două minute. Valerian Văleanu urca ultima treaptă din marea pivniţă medievală a Primăriei Mittelstadt-ului, ajungând pe pietonalul de lângă zidul gros din piatră ce ducea fie la drumul către Piaţa de Fân, fie la alte trepte către înaltele birouri ale primăriei. Construcţia se ridicase în 1720, pe vechiul sediu al primăriei care luase foc în 1711.

Ora şaisprezece şi opt minute, pe drumul către cârciuma Popicăriei. Ca de obicei, redactorul-şef al Vocii Mittelstadt-ului urma să se aşeze la masa lui de lângă soba din cârciumă. Întâlnirea de la ora şaisprezece şi şaisprezece minute. „Poate şaptesprezece”, îşi zicea Valerian Văleanu. Se oprise un minut sub castanul de la intrarea în Popicărie. „În unsprezece ani, au ridicat primărie nouă. Oraş bogat. Mineri mulţi. Nemţi mulţi. Unguri, la fel”, şoptise Valerian.

Lângă sobă. La întâlnirea cu doamna Postumia Kreutzer, cârciumăreasa. Femeie cât un plutonier major de armată imperială. Uşor crăcănată când purta pantaloni. Uşor apetisantă când în rochiile alea roşii cu bulinuţe albe. Lângă Postumia, ceva mai departe de bar, slujea Roby cel mai bătrân, fostul tată a lui Robert cel bătrân, mort într-un accident la morile de la Flotaţia oraşului.

„Prins între roţile alea şi bilele alea din mecanismul morii, fără scăpare, făcut la trup ca un carton presat, aşa l-am primit acasă, în sicriu, cu înmormântarea şi cu groapa plătite, cu popa venit pe gratis, plus masa de pomană, şi altele tot din banii Flotaţiei. Carton presat… că nu mai era Robert cel bătrân, feciorul, că parcă aducea cu un fotochip întins pe cartonul care a ajuns să fie. Nu l-am atins, m-am uitat, s-a închis sicriul ăla cu semnul Flotaţiei sculptat. Cine a vrut să plângă a avut voie, cine nu, a fost liber să-şi vadă de drum, domnule Valerian”, striga cu năduf domnul Roby cel mai bătrân.

„Cu ce-l servim pe domnul Valerian?”, întreba Postumia Kreutzer.

„Un cappuccino îmbunătăţit cu un coniac de casă, doamnă Postumia”, zicea Valerian Văleanu.

„Să văd dacă este, domnule!”, zicea doamna Postumia. Apoi striga la Roby cel mai bătrân: „Avem cappuccino îmbunătăţit cu coniac de casă, în pizda mă-tii, Roby?”.

„Avem, Postumie”, zicea Roby cel mai bătrân.

„Este, dragă domnule Valerian”, zicea mieros Postumia, întorcându-se cu trupu-i şi cu faţa-i numai zâmbet către redactorul-şef.

„Acuma vine”, încheia Postumia, cârmind ca o Volgă de pe vremuri înspre bar.

Postumia Kreutzer administra cârciuma Popicăriei. În ultimii zece ani, preluase şi Popicăria, unde avea magazin-depozit de haine second-hand. Foştii mari popicari din oraş stăteau în cârciumă, iarna, sau pe terasa de sub castan, primăvara, vara şi toamna.

„Sunt văduvă!”, striga de trei ori pe zi la ei doamna Postumia Kreutzer. „Ce vă trebuie? Să vă aud!”, continua doamna.

În fiecare zi, la ora cincisprezece, se apropia de câte un fost campion mondial la popice, îl bătea pe umăr, îi făcea semn trăgându-i cu ochiul, îl ducea în magazinul-depozit de haine din defuncta Popicărie. Doamna Postumia revenea la bar după patruzeci şi cinci de minute. Cel chemat, ori cel ales, se întorcea la şaisprezece şi zece minute. Se aşeza la masă cu privirea pierdută.

Doamna Postumia Kreutzer striga în cârciumă ca s-o audă toată suflarea: „Ce vreţi, măi? Mi-am tras o pulă”. Până când Valerian Văleanu deschidea uşa cârciumii, era tăcere.

La ora şaptesprezece, doamna fostă soprană a Debrecenului şi apoi a Sătmarului, doamna Ildi, venea la gardul casei sale, se rezema de acela şi, cu capul înspre terasă, cânta: „Jancsi-bácsi, Jancsi-bácsi, gyere haza! Gyere haza, Jancsi-bácsi! Gyere, gyere Jancsi-bácsi, Haza, haza, Gyere, gyere, Jancsi-bácsi!”. Parcă dădea un concert înspre Dealul Minei. Muşteriii Postumiei ascultau. Aşteptau… Jancsi-bácsi era singur la masă. Întotdeauna singur. Se roşea, se învineţea, se înverzea. Apoi… bătea cu pumnii în tabla mesei, se ridica, striga cu ochii holbaţi: „Ein, ein, nem megyunk sehova!”.

Doamna Ildi dispărea în casă. Jancsi-bácsi cerea cu voce apăsată un coniac de casă mic. Doamna Postumia îl avea pregătit. Redactorul-şef îşi punea piciorul drept peste cel stâng, savurându-şi cappuccino-ul cel îmbunătăţit. Coniacul, preparat din tescovina făcută din borhotul „spăgmelor” de strugure storcoşite de pe o jumătate din Dealul Minei, îşi merita banii.

***

Doamna Postumia Kreutzer: Din anul o mie nouă sute nouăzeci şi patru, domnule, domnilor, fără bărbat, Kreutzer umbla, Ludovic Kreutzer supraveghea oraşul, pleca în călătoriile lui care au ţinut un an. Noaptea scria. Dimineaţa râdea: „I-am prins, Postumia, ai mei sunt, Postumie”, zicea, bându-şi coniacul ăla îmbunătăţit. Prin oraş tropăia cu cizmele ungureşti şi militare. Cu un căput verde, cu o şapcă pe care-şi cususe nasturi de metal argintiu ori auriu. Din anul care l-am specificat. Singură în pat. Singură la cârciuma Popicăriei. Cu popicarii ăia care vedeau numai pizdă şi care voiau ce vedeau. Nimic. Nu m-am lăsat, domnule şi domnilor, până-n anul o mie nouă sute nouăzeci şi cinci. Pe Ludovic Kreutzer l-am îngropat singură, din spezele mele, în decembrie, anul o mie nouă sute nouăzeci şi patru. În somn ca un prunc. Aşa a plecat la cimitir. Cu zâmbetul lui pe faţă. Un mort liniştit. Un mort împlinit. L-aţi văzut. Toţi l-aţi văzut.

După câteva zile, Postumia Kreutzer, oficial fără Ludovic, a început munca asta din magazinul-depozit de haine second-hand, domnule şi domnilor. În patul lui Kreutzer, printre cearşafurile lui Ludovic, de-atunci şi până acuma, nimeni, niciodată. Numai printre haine second-hand, domnule şi domnilor. Şi, domnule Valerian, aşa a fost.

Anul ăsta, însă, prin octombrie, am găsit manuscrisul. Scrisul lăbărţat al lui, al bărbatului Kreutzer, care-şi pierduse şirul vorbei pentru şirul scrisului prin o mie nouă sute nouăzeci şi trei, care supraveghea, care avea spaime, care nu mai avea poftele lui de câte ori vedea femei, care-o făcea fericită pe Postumia, nevastă-sa, pe mine, domnule şi domnilor.

L-am avut citindu-l. Nu l-am înţeles. I-am adunat hârtiile alea între coperţi roşii pe care scrie: „Manuscris de Kreutzer Ludovic din Mittelstadt”, domnule Valerian Văleanu. În noaptea asta o să intri în camera lui Ludovic Kreutzer, bărbatu-meu cel defunct, la masa lui de lucru o să stai, în patul lui o s-o fuţi pe nevastă-sa. Cearşafurile lui o să le mototoleşti împreună cu nevastă-sa. După cei douăzeci şi şapte de ani, o să-mi tragi o pulă, că asta vei face aşa cum se face. Înţeles-ai, domnule şi domnilor? Îţi vei lua hârtiile scrise de Ludovic Kreutzer, cu dreptul de a face ce-i de făcut cu ele, domnule şi domnilor. La ora zece seara, mă vei duce până acasă. Apoi e treaba mea, domnule Valerian şi domnilor.