După un faliment
ALEXANDRU GEORGE
Acum câţiva ani, mai precis o dată cu alegerile din nov. 2004 s-a produs un eveniment istoric depăşind conjunctura adică victoria forţelor liberale şi precipitarea ţării noastre pe linia unei dezvoltări curmate în 1937/38 şi care urmează să o ducă mai grabnic spre vechea ţintă: integrarea în Europa, reluarea modelului occidentalizant acum lărgit mult, extins peste oceanul Atlantic şi chiar pe continente şi mai îndepărtate. Evenimentul de care vreau să vorbesc tocmai pentru că a rămas necomentat a fost dispariţia Partidului Naţional-Ţărănesc, care şi-a zis în ultimii săi ani şi Creştin-Democrat, această redefinire a lui având o marcată semnificaţie, peste care iarăşi s-a cam trecut. El s-a dorit din capul locului un partid pro-agrarian, mai mult decât "naţional" (în contextul istoric în care nu existau ori nici n-ar fi fost acceptate înjghebări politice "internaţionaliste" la actul fondator din 1927, unirea dintre Partidul Naţional din Ardeal cu cel Ţărănesc din Vechiul Regat, condus de personajul foarte popular Ion Mihalache) îi trăda caracterul hibrid, predominant până la suprimarea lui de către comunişti. Pentru chestiunea pusă în discuţie aici de mine este esenţial cu lucru: a fost şi un partid al ţăranilor, care să fi urmărit nu doar interesele acestora, adică nu a dus doar o politică pentru aceştia? Îndreptăţind ideea participării "ţăranilor" la viaţa politică, ba chiar la conducerea statului, la care erau justificaţi de număr - căci ei constituiau copleşitoarea majoritate a populaţiei româneşti? Iar de acest fapt era obligat să ţină seama orice regim "democrat". Răspunsul este foarte nesigur, deoarece partidul, în cei zece ani de existenţă legală, recunoscută (până la desfiinţarea prin lovitura de stat regală, feb. 1938) a fost o mare şi populară înjghebare hibridă, având doar meritul de a se opune liberalilor şi quasi-monopolului lor în conducerea ţării (după ce rolul acesta s-a văzut că nu-l poate îndeplini cel chemat (Mareşalul Averescu). Partidul Naţional din Ardeal era echivalentul Naţional-liberalilor din Regat, dar datorită spiritului său sectar, Iuliu nu s-a alipit acestora, ci s-a păstrat chiar ostil lor, deşi el era un "burghez", un rar non-agrarian, un spirit legalist, cu totul străin de ţărăniştii "revoluţionari" care erau nişte narodnicişti, căci preconizau un utopic socialism al ţăranilor, fără burghezie şi, practic vorbind, împotriva ei. Un alt grup îl constituia Al. Vaida-Voievod, un ardelean mai deblocat, dispus la colaborare, un naţionalist cu înclinaţii spre dreapta, aşa că el a făcut joncţiunea cu legionarii, fiind, după informaţiile mele, naşul Gărzii de fier, titlu dat de el Legiunii, pe care a crezut că o poate manipula ca pe o aripă tânără extremistă a partidului (şeful lui de cabinet a fost Vasile Marin, eroul legionar căzut în Spania împreună cu nr. 2 din Legiune, I. Moţa). În sfârşit, în P.N.Ţ. a existat şi o aripă de stânga, de bonjurişti întârziaţi (M. Ghelmegeanu, M. Ralea, M. Paleologu) care se va desprinde de Marin, rămânând "cu sufletul" alături de el, motiv pentru care au fost ridiculizaţi sub numele de "sufletişti". Treceri prin partid au efectuat C. Stere, narodnicistul invederat, care inspirase lui I.I.C. Brătianu ideea reformei agrare de după război, dar şi corporatistul M. Manoilescu, un anti-liberal prin contrarietate (ca şi Armand Călinescu) viitor autor al importantului studiu Rostul şi destinul burgheziei române (1944), un studiu fundamental asupra realităţilor politice în ultimul sfert de veac în care se încearcă tot felul de soluţii pentru aşezarea ţării noastre pe făgaşul unei dezvoltări normale, în sens modernizator. Analizele acestui gânditor şi om politic sunt categoric negative: "ţărănismul" n-a propus nici o soluţie viabilă şi n-a promulgat nici o lege în favoarea ţăranilor. Marea reformă agrară şi acordarea votului universal nu au adus rezultatele aşteptate: au ruinat moşierimea dar n-au rezolvat problema agrară, pentru că au fost reforme radicale, dar de ordin politic, nu economic. După Manoilescu, de ele au profitat băncile liberale pătrunse profund şi avantajos în lumea rurală şi demagogia pro-ţăranizantă având ca firmă noul partid, care n-a speculat cu succes pretenţia de a fi unul prin excelenţă agrarian. Numai că el n-a adus vreo soluţie şi nici nu a schimbat moravurile în viaţa politică, aşa cum aştepta lumea de la angelicii şi izbăvitorii ardeleni, ci a fost unul al "afacerilor", scandalurilor şi escrocheriilor (M. M. notează că marea lege "pentru ţărani", conversiunea datoriilor către stat a fost iniţiată de doi moşieri gorjeni, Gh. Tătărescu, viitorul prim ministru liberal, şi ex-takistul C. Argetoianu!). De fapt, efectele sociale şi economice ale marilor reforme imediat post-belice au fost mai numeroase, chiar dacă au dus la o scădere catastrofală a producţiei agricole şi la o dezorganizare a vechilor aşezări; s-au întărit gospodăriile ţărăneşti mici şi mai ales mijlocii, ţăranii harnici, buni gospodari, prevăzători şi cu oarecari iniţiative au devenit acei "chiaburi" cu care se vor război până la moarte comuniştii. Numai că acest punct pozitiv nu făcea decât să pună încontrast tot restul: o agricultură primitivă, aptă în cel mai bun caz să asigure substanţa, rutinieră, fără perspective de înnoire, blocată de mentalitatea "ţăranilor", care munceau prost, fără randament, aşteptând mereu "să li se dea" ceva de la stăpânire, nu să-şi cucerească o situaţie mai bună prin muncă şi chibzuială. Toată această stare jalnică de lucruri dar şi foarte clară, reieşind din cele mai sumare statistici, a fost în epocă acoperită de tunetele demagogiei culturale: pe lângă vechiul "ţăran" al lui Alecsandri, I. Creangă şi Coşbuc, a apărut cel "mioritic", cel graţie căruia ştim ce e veşnicia (sau măcar unda s-a născut) mergând până la ţăranul nu doar înţelept, cum şi e de multe ori, dar şi filozof, care-şi pune aceleaşi probleme ca şi Kant, numai că le rezolvă cu propriile sale mijloace intelectuale, ţăranca mai deşteaptă decât poliţia şi aşa mai departe. A existat şi o linie decurgând dintr-o înţelegere mai realistă, a unor scriitori care au trăit în mijlocul ţăranilor şi i-au observat, de la I.C. Vissarion la Damian Stănoiu, G. Brăescu sau I. Iovescu în afara discursului oficial, dar mai ales I. Agârbiceanu, care a dezvăluit profunzimea şi complexitatea unor suflete ce se nasc şi trăiesc în lumea rurală. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre reprezentările deloc mioritice ale lui Pavel Dan, ca să nu mai vorbesc de ceea ce rezultă din jurnalul doctorului Gh. Ulieru. Dar, indiferent de viziunea fie realistă fie sentimentală, noul stat românesc a promovat masiv oameni "de jos" (cum se spunea în epocă) sau "mai de jos" într-un grad necunoscut înainte, aşadar nu doar deputaţi în iţari, ci oameni de certă calitate, proveniţi din lumea rurală, mai rar din proletariatul satelor sau din sărăcime (în literatură cazul unui Zaharia Stancu, Nichifor Crainic, Mircea Damian, e mai degrabă rar, cei mai mulţi inşi "de la ţară" provenind din elita satelor, fii de preoţi, de învăţători, de funcţionari rurali, de cârciumari sau arendaşi.) Cei care au cucerit poziţii în noua societate românească au considerat-o o pradă, chiar dacă au folosit numai căi cinstite de parvenire şi şi-au exploatat merite indiscutabile. Ei au proclamat nulitatea oraşelor şi s-au pretins emanaţia realităţilor şi virtuţilor profunde împotriva corupţiei, înstrăinării şi haosului claselor de sus, parazitare şi bolnave, dar către care totuşi râvneau prin însuşi faptul ascensiunii lor energic urmărite. Din lumea aceasta "ridicată" graţie reformelor radicale liberale a apărut tipul pe care eu îl numesc al "afirmării agresive a mizeriei fudule", mai pregnant decât "opincarismul" sau, când e aplicat doar la literatură "păşunism". El continuă să existe, să se afirme şi acum, în plin proces de reoccidentalizare, chiar dacă susţinătorii lui nu umblă îmbrăcaţi cu ţundre atribuite dacilor şi nici nu poartă în cap "clopuri", pălării de sorginte ungurească - deoarece, înţelegem?, e mai "specific". Partidul Naţional-Ţărănesc, creştin şi democrat, indiferent de meritele sau erorile sale post-decembriste, a dispărut pentru că s-a făcut vinovat de un păcat capital: nu şi-a cunoscut electoratul, a ignorat ce e "ţăranul român", deficitul acestuia catastrofal în materie de participare la viaţa politică, de fapt la viaţa statului, adică de ceea ce depăşeşte orizontul său îngust prin excelenţă indiferent la ceea ce ar fi imperativele prezentului, adică revoluţia liberală. (va urma)
|
|