| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
TeamaAnahit TOPCHYANAnahit Topchyan s-a născut la Yerevan în 1947. A studiat la Facultatea de Filologie a Universității de Stat din capitala Armeniei. Din 1967, pînă în 1990 a jucat la Teatrul Dramatic de Stat din Yerevan. A interpretat peste 100 de roluri pe scenă, în filme și la televiziune. Începînd cu 1990, scrie, produce și regizează o serie de piese în Franța, America, Elveția, Rusia și Germania. Scrie deopotrivă în limbile armeană și rusă. Este autoarea monologului „Lady S.D.F.” (Lady sans domicile fixe), în armeană, rusă și franceză, 1998. Ca și cum în ultima vreme n-aș fi avut destule temeri, am reușit să mai cad într-o capcană. Ușa s-a trîntit în urma mea și m-am pomenit în garajul de la subsol. Lumina s-a aprins automat. Erau zeci de mașini de diferite mărci, dar nici una nu-mi aparținea. Însă nu asta era problema. Ușa se închisese și trebuia să găsesc o cale de ieșire. M-am dus să investighez. Toate ușile, una mai înfricoșătoare decît alta, erau închise ferm. În cele din urmă, m-am trezit în fața unei uriașe uși metalice. Probabil că pe ușa asta intrau și ieșeau mașinile. Dar și asta era închisă. Lîngă ușă erau o mulțime de butoane, diverse, așa că am început să apăs la rînd pe toate, neliniștită, fără nici o discriminare. Însă și ușa asta era închisă. Lumina era slabă, iar eu, fiind mai ales fără ochelari, nu mi-am dat seama pentru ce era fiecare buton și, e foarte posibil ca eu însămi să fi făcut toată încurcătura. Dar nu era vreme de gîndit la așa ceva. Mi-am încordat privirea, pe cît posibil. Pe unul dintre panouri era o schiță, după cum mi s-a părut, cu niște săgeți albastre și cu un înscris: „Cum se face evacuarea în caz de incendiu”. Minunat! Acum am să găsesc ieșirea. Ce contează dacă este incendiu sau nu? Însă toate eforturile mele pentru „evacuare” au fost zadarnice: am rămas în fața ușii închise. Doamne Dumnezeule! Chiar și în caz de incendiu trebuie să ai cheia la îndemînă. Cît sînge rece trebuie să ai! M-am întors la „cortina de fier” a ușii metalice. Am început să citesc alte indicații. Una explica: „Cum se deschide ușa în caz de avarie”. Despre ce fel de avarie era vorba? Nu se înțelegea... Nici nu era timp de înțeles. Explicația era simplă și am făcut totul conform indicației. Însă n-am reușit nimic: instalația era stricată, pur și simplu era smulsă din loc. Se pare că, înaintea mea, „acționase” deja altcineva și o smulsese de furie... Pierzîndu-mi speranța de a deschide ușile singură, m-am decis să bat. Dar rampa garajului era pustie; mașinile erau răzlețe: dacă vedeai una-două în timpul zilei și alta nu se știe la ce oră. O adevărată celulă! Așa că m-am apucat să bat în ușă, la început ușurel, apoi din ce în ce mai tare, la început cu mîinile, apoi cu picioarele... Nici un ecou. N-a apărut nimeni. Și tot ceea ce făceam, în general, era prostesc și naiv. Loviturile mele puteau fi confundate cu zgomotul unor lucrări de reparație sau cu ciocănitul în niște cuie, de ce să se acorde atenție? Cine ce treabă avea? M-am decis să găsesc felul cum să bat. Am încercat aproape toate variantele, pînă la crescendo, pînă la bătaia omului care și-a pierdut speranța în cele din urmă. Însă nici asta nu m-a ajutat... Nu venea nici un răspuns. Nu-mi rămînea decît să sper că cineva o să coboare din întîmplare în garaj. Dar dacă n-o să coboare? În cazul acesta, voi fi obligată să rămîn aici toată noaptea. Poate chiar mai mult... Ce știu eu?... E imposibil!... de fapt, e foarte posibil. Și neîncrezătoare, am început să strig „ajutor!”. Dar n-am reușit, ăsta nu era strigăt, ci o invitație, o încercare de strigăt. Mai ales că strigatul nu-i genul meu. Mai ales ca să cer ajutor. Am început să rîd... Un rîs nervos. Apoi m-am decis să încerc mînerele de la ușile mașinilor. Poate se pornea vreunul din sistemele de alarmă și să se stîrnească agitația... Dar mașinile rămîneau tăcute, cu indiferență. Nici un răspuns. Am început din nou să lovesc în uși, în toate ușile, alergînd de la una la alta... Deprimarea și panica puneau stăpînire pe mine în concordanță cu intensitatea și frecvența loviturilor. Au început să-mi ardă mîinile și picioarele. Nu reușeam să pricep în nici un fel: chiar deasupra mea, distingeam foarte clar zgomotul unor pași, scîrțîitul ușilor de la lift care se închideau și de deschideau. Chiar deasupra capului meu. Auzeam zgomotul apei care curgea la toaleta cuiva... Cu excremente umane... Auzeam fîșîituri, murmure, pocnituri, trosnete... Însă nu știu de ce nu mă auzea nimeni. De parcă se înțeleseseră în mod conspirativ. Așa că am urlat de disperare, atît de tare, încît m-am speriat singură. Asta nu mai era vocea mea. Nu mă mai stăpîneam. Nu mai simțeam nici rușine. Urlam nu de teamă, ci ca să mă fac auzită. „Hei, oameni buni, ce-i cu voi, chiar ați asurzit sau urlu eu prost? Bine, atunci, ascultați-mă!...” Urlam ca eroina unei tragedii grecești... Urlam în diferite feluri, cînd ca muribundă, cînd ca stoarsă de sînge, cînd ca violată, cînd ca jefuită... Țipam de parcă aș fi fost jupuită și urlam ca o fiară rănită. Totodată, între timp argumentam: „Doamne Dumnezeule, ce ecou minunat! Ce acustică! Uite, unde se pot prezenta spectacole!” Iar am rîs ca o isterică de mine și de situația creată... Dar oprește-te! S-ar putea să mă socotească bolnavă. Bolnavă psihic. Și ar putea să mă ducă la un azil de psihiatrie. Dar cum altfel aș fi putut să le atrag atenția? Însă iar s-a așternut liniștea... Nici o suflare. Ce se petrece oare, într-adevăr? Să fie aici izolarea fonică atît de perfectă? Bine, dar eu îi aud pe ei. Ei de ce nu mă aud pe mine? Să fie-ntr-adevăr surzi sau...? Dintr-odată am avut o străfulgerare, am înțeles totul: ei mă aud, dar le este teamă. Nu vor să riște, să-și tulbure liniștea și, în general, ce știu ei ce poate fi... Așa, va să zică! Și am încetat să strig. Ce rost are să-i sperii pe oameni? N-o să coboare la mine niciodată, pentru le-am provocat teamă. Acum teama lor este mai mare decît a mea. Nu trebuie să fii atît de nemiloasă cu oamenii. Așa că mi-am schimbat tactica: am început să cînt... Melodii uitate de mult din copilăria îndepărtată, plăcute auzului... Pentru a-i liniști pe oamenii care s-au temut. Alergam prin garajul uriaș, printre mașinile neînsuflețite, fără inimă și cîntam... Așa cum o sirenă îi ademenește, îi atrage, îi seduce, îi captivează, îi vrăjește, îi fascinează, astfel încît ei să nu se teamă și, totuși, să vină în ajutorul meu. Însă, situația nu putea să dureze atît de mult. Trebuia să scap, fir-ar să fie, din această cursă!... Doar nu puteam sta aici o veșnicie și să fredonez cîntece de leagăn omenirii speriate. Disperată, dar cu o ultimă speranță, am început să mă rog... „Doamne, fă în așa fel încît să vină cineva, din întîmplare!... Atunci am să ies de aici cumva, cu capul sus, mîndră și nu înjosită de propria mea teamă...” Și s-a petrecut minunea! Dumnezeu m-a ascultat! Din spatele ușii metalice au răsunat glasuri de copii. „Iată, puterea credinței!“ – am încremenit eu locului. Dar nu era vreme pentru uimire. De bucurie, m-am repezit spre ușa din extremitatea cealaltă a garajului. Am strigat: „Copii, dragii mei, chemați în ajutor pe cineva dintre cei mari! Am căzut într-o cursă...” Însă copiii au fugit, așa cum apăruseră, îi speriasem și pe ei. „Copii, vă rog, vă implor!... – urlam eu în urma lor, rugîndu-i. Ajutor!....” Liniște din nou. De ce oare oamenii se tem astfel de cei ce au necazuri? Dar, nu, nu s-au temut, s-au înapoiat și, oprindu-se în spațiul lipsit de pericol de după ușa metalică, închisă fără speranță, au început să se maimuțărească și să se amuze: „Ajutor, ajutor! – bătîndu-și joc”. Zgomotul pietrei lovite de metal răsună rău prevestitor și deopotrivă de absurd, spulberîndu-mi toate iluziile, dezmeticindu-mă definitiv. Am tăcut. Pur și simplu mi-am pierdut glasul. Am amuțit. „Doamne, Dumnezeule, cine i-a educat? Ce vor deveni cînd vor crește?... Niște ființe lipsite de suflet, egoiste asemenea părinților lor, trecînd nepăsători pe lîngă strigătele mele de ajutor?... Aceștia sunt viitorul nostru? – m-am gîndit eu cu îngrijorare. – Slavă Domnului că nu mi s-a întîmplat nimic serios, ci o panică oarecare, o criză de claustrofobie, altminteri... E îngrozitor chiar să-ți imaginezi.” Apoi am tăcut din nou. De data aceasta mai îndelung. Am încetat chiar să gîndesc, căzînd într-un fel de gol. ... După un timp, poate vreo oră, mi-am revenit, auzind cum se deschide ușa cu grijă. Erau numeroși – o mulțime de curioși.... Probabil veniseră să vadă de ce tăcusem. - Madame, ce s-a întîmplat, ce este, sunteți nou sosită? – m-au întrebat ei, întrerupîndu-se unul pe altul și cu un zîmbet temător, de compasiune. - De ce ați venit atît de tîrziu, nu mi-ați auzit glasul? Ce este? – am întrebat eu indiferentă. - Nu, n-am auzit nimic... - Nu v-au spus copiii? – am întrebat eu plină de speranță. - Care copii? V-a auzit doamna de la etajul șapte. - Zău? Să fi strigat eu atît de tare? Ciudat. Iertați-mă, pentru Dumnezeu, iertați-mă că v-am speriat, iertați-mă că v-am deranjat, vă mulțumesc foarte mult că ați venit să mă salvați!... – am încercat eu să zîmbesc cu falsitate rezervată. – Și totuși, ce ciudat... De ce ați venit, cînd eu nu mai strig de vreo oră? Eu nu mai exist, sunt moartă. Înțelegeți? Sunt moartă... Și nu mă mai tem... de acum încolo! - Dar suntem și noi oameni – s-au agitat ei. - Da, bine-nțeles... Ce tot spun eu...? Desigur că așa este... mă scuzați!... Paris, noiembrie 1997 Traducere din limba armeană de Madeleine Karacasian |