Carte de recitire

Fãcutul meu cuvântul cuprinde poeme semnate de Constanþa Buzea, selectate ºi traduse în francezã de Miron Kiropol. Este o ediþie bilingvã, apãrutã la Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2006 ºi oferã o reîntâlnire  cu universul liric al unei voci distincte a generaþiei 60, fiindcã textele acestea strânse într-un obiect cultural demn de invidiat reprezintã o poveste a cuvintelor, o descindere într-un timp al modernismului în floare, pudic ºi aparent impersonal, atent la magia limbajului, fascinat de ambiguitatea jocului galant al sunetelor  ca într-o salã de dans încãrcatã de oglinzi pregãtite sã filtreze gesturi ºi imagini, reprimând stridenþele, urmele maculate, intrãrile dezordonante. Acest spaþiu dominat de „lux, calme et volupté“ deconspirat pentru a sugera profunzimi lãuntrice, chemãri tandre sau tensionate nu poate fi obþinut decât prin livrarea  eului liric unui orizont crepuscular înfiorat doar de atingeri fine, de irizãri ale unor valuri în care chipul se priveºte cu uimire. Tãcerile din poemele Constanþei Buzea au greutatea mãrii sau transparenþa unei ape de izvor pornind la ceas auroral sã înfrunte lumina. Dacã luãm câteva cuvinte, la întâmplare, din actualul volum bilingv, vom reconstrui un  text reflexiv, cu insule eminesciene, elegiace, dar ºi cu umbre diafane sau glacialitãþi imateriale, cu rãsuciri de vertij mallarméean, cu abisuri mistuitoare ºi urme ale unor rãsuciri  inefabile. Uneori, cuvintele dobândesc rãni imprevizibile, se rãzvrãtesc sau se  îmblânzesc dupã legi interioare, dupã ritmuri desprinse din þinuturi nordice sau scãldate în luminã triumfãtoare. Magia cuvintelor protejeazã, vindecã, închide sau deschide, aºterne un înveliº sau un bandaj care separã limba poeziei de „limba cuminte“: „ºi nu ne aducem aminte / cuvinte întregi / rãnitele noastre cuvinte / frumoase ºi reci // alese din  limba cuminte / abia le-nþelegi / rãnitele noastre cuvinte / când pleacã le negi“. Amiaza, cartea, foºnirea, zarul, somnul, îngerul, piatra, zãpada, înþelesul, semnul sunt câteva din componentele unui text profund, generatoare de teme a cãror umilinþã revelatoare strãbate regimul muzicalitãþii raciniene spre puritatea sonurilor lui Paul Valéry. Ca într-o þesãturã modernã, eul liric nu poate ocoli tãrâmul umbrei: „unde sunt strânse cete de cuvinte / unde un somn de tine te cuprinde“, acele locuri bântuite de reverii plutonice, pândite de o aruncare de zaruri („aº fi un zar nesigur ce se roteºte-n schimb“), de apariþii spectrale , bântuind scena lãuntricã: „cu cartea în braþe fecioara prostitã / de sângele – ºarpe de carnea-nfloritã / treceam prin pustiul acestui locaº / citind lent poeme cu ochii mei laºi“. Umbra Irodiadei transpare în versurile Constanþei Buzea încãrcate de singurãtate, de invocaþii care întreþin fervoarea iubirii, absenþa, tristeþea funebrã: „sunt tristã dar de tine niciodatã / fug animale speriate de minuni / la care nu mai ºtim a ne gândi // sãraci în zile cine ºtie trecem / ninºi de puterea sfintelor petreceri / a nu fi a te naºte a iubi.“ Departele eminescian pãtrunde în versurile Constanþei Buzea care  dau drumul cuvintelor, urme ale unui traseu inepuizabil spre împlinirea eroticã: „cerul o sã apunã cândva / stea cu stea / cuvintele nu cuvintele nu“. Iatã cum o generaþie poeticã reface textul modern dezvãluindu-i resorturile, absorbind motive ºi teme, esenþializând aventura cuvintelor care compun o þesãturã inextricabilã: „degeaba fac larmã lãstunii / intrãm în þinutul de piatrã / profund ca-ntr-un text“.

Foarte apropiatã de muzicã, condusã spre teritorii  inaccesibile, poezia Constanþei Buzea strãbate cotloane obscure, se încarcã cu rezerve de sunete stinse, cu „pãianjeni de vise“, cu imagini înceþoºate „ca lâna palidã ca mierea“ sau cu pete de luminã care nu explodeazã, ci  menþin echilibrul crepuscular, foºnitor ºi greu precum o mantie autumnalã acoperind tãcerea: „fãcutul meu cuvântul paºte-un munte / imagini verzi sub norii toameni grei“. O alchimie a verbului ordoneazã spiritual regimul familiar sau ostil al cuvintelor rostite sau încremenite, purtate în stãri de graþie sau învãluite în golul existenþial: „mi-e teamã de cuvinte / de frigul lor sãrat / mai mult decât de timpul meu pierdut“.

Rari poeþi au calculat bãtaia cuvintelor, ieºirea lor parcimonioasã dintr-un evantai interior, din rama unei ferestre sau din pauza dintre invocaþii. Celebrarea  verbelor este semnul unei rostiri pudice, unei recluziuni spirituale pe pragul dintre  nocturn ºi diurn, dintre voluptate ºi glacialitate: „superbe rugini / cuvintele în nemãrginire“.

Trecerea textului îndrãgostit în paginã este o temã distinctã în creaþia Constanþei Buzea. Pretutindeni se disting cãrþi, litere, tomuri, dar ºi tablouri, culori, un muzeu imaginar purtând vertijul spiritual, „ºuvoiul acid al cuvintelor“. A scrie înseamnã a da contur, a atinge himeric imprecizia sau a prelungi tãcerea. Nu din eliberare ºi luminã se naºte textul, ci din reþineri ºi încremeniri, din replieri lãuntrice generatoare de falduri obscure: „sã scriu / dar dreapta mi-o þii / pe gura nedumeritã // ar fi un sãrut un sfârºit / ar fi o iubire seninã / ar fi un omor // miloasã durere pe rând / pur  vas de hârtie / un tom în cãdere“.

Traduse în limba francezã de poetul Miron Kiropol, versurile Constanþei Buzea au adâncimea mãrii strãbãtute de curenþii reci ai poeziei moderne, reflexive: „j’attends que tu arrives / pas autrement que paré / telles les tribus volatiles / regardant par moi comme par le ciel / avec pitié / la pitié de l’aversion / blanc dans le pire du blanc / blanc qui nage et soudain / la surprise de la fissure de tes mots / entrant avec humaine timidité / dans le torrent acide des mes mots“ (le torrent acide).