A șaptea carte de versuri semnată de Nicolae Petre Vrânceanu, Metafizica formelor, Ed. Ramuri, Craiova, 2006, este o călătorie poetică prin lumea încărcată de simboluri a sculpturii brâncușiene, dar și prin spații arhaice, bogate în spiritualitate, transfigurate expresiv. Cele trei secțiuni, Brâncuși - o metafizică a formelor, Peisaje în Câmpia Română (pentru o mitologie a câmpiei) și Văzute și ne(re)văzute, pregătesc un orizont al trăirii în preajma țesăturii de sensuri care ascund interogații, clipe inefabile, un tărâm al revelației, sub fascinația operei lui Brâncuși. Nu lipsesc incursiunile în memoria culturală, în hățișul mitologic, dar și în ceremonialul cuvintelor care rescriu o biografie spirituală, un traseu minat adesea de clișee reflexive sau de succesive pagini de album sentimental. Vederea declanșează un nucleu de imagini care tind spre zone imponderabile, spre decantarea lirică a unei ascendențe hermeneutice, a unor previzibile popasuri în fața acestor forme a căror viață, în traiectoria lor, întrețin, spațial și temporal, mirajul redescoperirii. Capodoperele brâncușiene sunt surprinse, adesea, cu bucuria ingenuă a deschiderii unei uși ascunzând surprize nebănuite. Atunci, poetul creează o stare, sugerând aura de mister a eului liric atras de facerea operei, de înțelesul ferecat al transfigurării în piatră. Se întâlnesc, în acest spațiu al sculpturii, figuri mitologice, aluzii culturale, voci ale unor poeți contemporani, sintagme dintr-o legendară biografie brâncușiană, trimiteri etnografice. Vocea poetului înregistrează descriptiv, conectată la rețeaua de semne imposibil de ignorat într-o lecție despre urma mâinii în piatra durabilă, despre spiritul care străpunge învelișul spațiului românesc și țâșnește dincolo de timp. Când nu verifică doar gânduri și depășește imperiul vederii, prea riguros și didactic, tonul imnic, cu acorduri blagiene, cu sclipiri de piatră șlefuită, pulsează neîncorsetat: „Domnișoara privește prin noi, dincolo, dintr-o icoană bizantină / a Maicii Preceste, / crescută prin minune / în trunchiul legendar al unui dud bătrân, / devenit altar și biserică...“ (Domnișoara Pogany). Epurate de patetism și de abundentă culoare locală, versurile lui Nicolae Petre Vrânceanu au darul celebrării unor acorduri spirituale, unor noime mereu asediate de priviri iscoditoare. Lecția plastică reprimă emoția poetică, reduce viața inefabilă a sculpturii și diminuează misterul unui spațiu revelator.
Nicolae Petre Vrânceanu este un peisagist, un călător, un om al câmpiei căreia îi deslușește schimbarea. Acum, privirea este vie, muzeul brâncușian din prima secțiune fiind înlocuit, în Stampele celui de-al doilea ciclu, cu pagini de sensibile tresăriri. Aceste pasteluri rescriu viața tumultuoasă a anotimpurilor, cu cireși înfloriți sau cu tonurile autumnale ale Bărăganului străbătut în nopți miraculoase. Ochiul înregistrează cu voluptatea lui Odobescu sau cu nostalgia lui Pillat linii și forme, dantelării de catedrală sau paradisuri dintr-o Arcadie a memoriei afective. Acum, toate simțurile transcriu intensitatea trăirii într-o lume atinsă de aripa timpului, arcuindu-se în culori și sunete, în limpezimi și miresme inefabile: „Veniți prieteni, călători în Arcadia dunăreană / să alergăm vânatul din lanuri / printre pâlcuri de maci sângerii / în aromele-ncinse ale verii prăfuite, / când zboruri se topesc incendiate / iar monedele de aur ale luminii curg / neontenit pe râul larg de grâu“ (Stampă XI). Culorile sunt grele ca în pânzele olandeze cu alaiuri cinegetice, ritualice, cu întinderi nesfârșite presimțind lumini care cresc sau descresc, colbul cărărilor sau dezlănțuirea senzorială într-un moment irepetabil: „Ostroave înflorite în vâltoarea de verde / desfac lumina în zeci de curcubee. / Urcă la cer parfumul florilor de soc / trecând de cețurile dimineții, / stârnind lăstărișul crud / al sevelor clocotind / de-a lungul / drumurilor prăfuite“ (Stampă XII).
Numai cu aceste Stampe volumul lui Nicolae Petre Vrânceanu ar fi fost împlinit. Dacă primul ciclu este notabil, iar ultimul confecționat festivist, cu o retorică emfatică, paginile descriptive ale pastelurilor sunt remarcabile, demne de un poet stăpân pe uneltele sale. Un imagist de bună calitate se distinge în versurile nostalgice, voluptuoase, purtând seva fructelor sau liniile unor forme durabile.