Centura de castitate

Un limbaj liturgic, o atmosferă austeră, cu aromă vetustă, cu obiecte şi gesturi ceremonioase traversează volumele lui Nichita Danilov, de la Fântâni carteziene, spre Câmp negru şi Arlechini la marginea câmpului, până la Centura de castitate, Editura Cartea Românească, 2007. Postmodernist mai puţin înclinat spre actualitate, spre transcrierea cotidianului în veşmântul său cenuşiu, despodobit, cu intruziuni autobio­grafice, Nichita Danilov este un poet al viziunii. Nu vederea obiectelor îl atrage, ci aura lor magică, haloul de irealitate care pulsează într-un regim nocturn, generator  de obscure destăinuiri, de litanii antrenând monoton cuvintele menite să oficieze, să întreţină iluzia unui discurs: „Îngenuncheat lângă racla / Sfintei Muceniţe Parascheva, / înconjurat de alte mii / de mâini şi chipuri ce ard / ca nişte candelabre-n întuneric, / mă rog ca picăturile de ploaie / ce bat darabana pe acoperiş / şi se scurg în şuvoaie prin burlane / să se transforme într-o liturghie“ (Feofan. Liturghie).

Modelul lui Nichita Danilov în ceea ce priveşte mecanismul de producere a textului este Lucian Blaga, poetul care descifrează semne în tot ce atinge. Ca şi autorul Poemelor luminii, textele lui Nichita Danilov se deschid revelator. Pornind de la un gest nesemnificativ (privirea unei frunze de arţar) poetul juxtapune planuri, prelucrează contingentul şi îl încarcă, imperceptibil, cu deschideri transcendente, într-un ritual al corespondenţelor, al schimburilor dintre efemer şi etern, dintre existenţa stereotipă şi dimensiunea cosmică. Comparaţia devine puntea de legătură între lumi aparent incompatibile, dar purtând sensuri existenţiale profunde: „Navigând pe două roţi / printre eşapamente, cauciucuri / şi guri ce scot fum, / privesc frunza de arţar / lipită de asfalt, cu câtă resemnare se lasă purtată de vânt; / e când pe trotuarul acesta, când pe celălalt / asemenea şi umbrele sufletelor noastre / uitând pentru o clipă grija / zilei de mâine / trec de pe tărâmul acesta / pe tărâmul de dincolo. Şi înapoi“ (Privelişte).

Această călătorie între lumi stă la temelia poemelor lui Nichita Danilov, construcţii labirintice, pline de uşi care dau „spre alte lumi“, de căi ferate, de locuinţe (casa cu poduri, mirosuri, obiecte), de ceasuri (pendulul măsurând timpul obsesiv), de crăpături ale scândurilor prin care ochii privesc norii. Lucrurile  stau închise în alte lucruri, ca „un hulubar etajat“, cu straturi suprapuse pe unde intră lumina sau întunericul. Artizan al decorului care alătură grotescul şi diafanul, limpezimea lucrurilor şi forma lor barocă, prinsă în vârtejuri ameţitoare, manieristă, Nichita Danilov este un poet al umbrei, al strigătelor expresioniste, filtrate ludic sau mimate cu smerenie ascetică. Simţim în permanenţă mâna iluzionistului care ne poartă prin  spaţii eminesciene: „Mie însumi îmi sunt / râu şi murmur / ce înalţă imnuri de slavă / amurgului pur“, dar şi prin structuri lirice moderne cu o recuzită grotescă şi cu voci prefăcute în strigăt expresionist, bine regizat uneori pentru  a încărca aceste texte împânzite de nume ciudate, de multiplicări de trupuri („trupul său / se multiplica într-un număr de treizeci de alte trupuri“), de descinderi în lumea  somnului, spre acea „dorinţă de repaos“. Tenebros, purtând pe chip masca nervaliană, Nichita Danilov poposeşte printre cifre şi litere, atras de alchimice îmbinări, de sonuri obscure, ermetice, de combinaţii ezoterice. Bătrânul Feofan se scufundă într-o baie de aburi, pentru a renaşte, pentru ca trupul său bătrân şi negru să devină „mai limpede“ şi mai curat decât lacrimile“ (Sleit de puteri).

Chiar titlul volumului, Centura de castitate, este o metaforă a permanentei renaşteri, a corpului care caută calea spre tinereţea veşnică, spre începuturi. Astfel, în poemele lui Nichita Danilov, liricul şi epicul se îmbină, fiindcă „personajele“ descoperă „arta de-a descuia fără zgomot orice uşă“. Bătrânul Feofan încearcă să deschidă propria centură de castitate, semn al închiderii, dar şi al gestului care încearcă să spargă învelişul, zidul, să treacă dincolo, printr-o breşă a visului sau a magiei, prin recitirea  textelor biblice. Poemele lui Nichita Danilov sunt parabole despre timp, suflet, bătrâneţe, despre fascinaţia construcţiei („Construieşti o lume nouă / din care nu se vede / nici începutul, nici sfârşitul“.

Nu lipsesc din poemele lui Nichita Danilov dramatizările, vocile care îşi răspund, se cheamă, se atrag sau se resping ca într-un canon, ca într-o sală plină cu ulei sfânt, agheazmă, cuvinte desprinse din textele sacre. Nu lipsesc nici jocurile spiritului, acele înălţări şi coborâri proiectate cu voluptate şi minuţiozitate, cu o recuzită după chipul şi asemănarea taumaturgului gata să provoace o dispariţie miraculoasă în spatele unei perdele de fum, deşertăciune a oricărui asediu de interogaţii şi taine care se risipesc. Ca şi în Câmp negru sau Arlechini la marginea câmpului, şi acum distingem tendinţa lui Nichita Danilov de a recrea un spaţiu grotesc, expresionist, destructurând ironic, bacovian, tenebroasa ţesătură de imagini vizionare. Regăsesc în aceste decupaje terifiante şi glumeţe, exaltate şi jucăuşe, umbra lui Mihai Ursachi, poetul rafinatelor urzeli cărturăreşti: „Se aude pleoscăit de glasuri. În noapte / capete roşii şi negre / se leagănă pe valuri. De pe malul celălalt, / mă strigi tu, copile? // Stau pe bancă şi privesc în gol: / mi-e faţa ca o mască de alcool. / Mâinile înroşite pe masă / ca nişte feştile // ţi le simt înfipte în umbra mea, copile...“ (Capete roşii).

E atâta plăcere în aceste poeme care destructurează ceremonialul limbajului fascinat de litere şi cifre, de tenebre liturgice şi manieriste combinaţii, de austeritate monahală şi pilduitoare ritualuri.

Cu armele postmodernismului, Nichita Danilov traversează ţinuturi de carton ca şi când ar pătrunde în cămările sacre ale unui templu plin cu mirodenii, cu voci înălţând psalmi sau parabole nesfârşite. Masca celui înconjurat de lucruri sfinte sub lumina din vitraliile catedralei face loc spiritului ludic gata oricând să substituie limbajul tranzitiv cu scânteieri romantice sau suprarealiste, cu vârtejuri expresioniste. Universul liric al lui Nichita Danilov poartă mereu o „centură de castitate“. Spre a nu fi maculat. Spre a-şi menţine seninătatea. Dincolo de zidurile înnegrite ale încăperilor sfinte. Dincolo de umbre, goluri, uşi, coridoare. Ocheada ştrengărească este semnul privirii înapoi. Spre acea ţară greu de descris, inefabilă şi eternă a poeziei: „Ce fel de ţară-i aceasta şi a cui? / Scot un chibrit şi aprind o ţigară. / Poftim, ia un drops / să-ţi mai îndulceşti gura amară“ (Ţară).