Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Festivalul de film de la CANNES – ediţia 2008

        Corespondenţă din Franţa de Marc CHAMBOST şi Cornelia CIOLAC

Josnicie socială - Josnicie politică

Partea I

Afişul celui de-al 61-lea Festival de Film de la Cannes, inspirat de o fotografie a lui David Lynch, şi în spiritul „Mulholland Drive”, a dat tonul unei ediţii cam sumbre, exploratoare a inconsecvenţelor memoriei, a dezagregării legăturilor dintre indivizi, a compromisurilor politicii şi a gunoaielor istoriei.

Memoria inconsecventă

„VALSEAZĂ CU BASHIR” (Ari Folman – Israel, SOC) - este vorba de liderul creştin Bachir Gemayel - este un documentar-ficţiune de animaţie, israelian, care se interoghează asupra deficienţelor de memorie a unui soldat din Tsahal, retrasând masacrele din teritoriile palestiniene de la Sabra şi Chatila, comise de miliţiile creştine, cu complicitatea armatei de ocupaţie israeliană, în septembrie 1982.

Rechizitoriul împotriva acestei operaţii, în care a fost implicat Ariel Sharon, este implacabil: desigur, miliţiile creştine sunt acelea care au comis crimele (provocate de asasinarea lui Bachir Gemayel, despre care încă nu se ştie cine a fost comanditarul) la care, soldaţii din Tsahal nu au intervenit oficial. În schimb au lansat rachete luminoase pentru a ghida miliţiile, printre străduţele taberei de refugiaţi de la periferia Beyrutului! Filmul este autobiografic, regia este de o deosebită originalitate şi, consider că a fost o eroare faptul că nu a făcut parte din palmares.

Dacă soldatul israelian din „Valsează cu Bashir” uită evenimentele la care participase, o ocultare practică, pentru a masca o anumită ruşine, eroul filmului lui Jerzy Skolimowski, tipul de personaj plin de angoase şi stângăcii, este obsedat de o amintire: aceea a unui viol la care asistase odată fără a interveni. Victima lucrează în acelaşi spital unde lucrează şi el şi o spionează, bântuit de această grea remuşcare.... Într-o noapte, pătrunde în locuinţa acesteia, în timp ce ea dormea.... Va petrece astfel, „PATRU NOPŢI CU ANNA“ (Jerzy Skolimovski – Polonia, QR). Până unde va merge această obsesie?

Un film alegoric, al unei iubiri refulate, introvertite, sub forma unui thriller suprarealist, care marchează reîntoarcerea realizatorului polonez în spatele camerei sale de filmat, după aproape şaisprezece ani consacraţi picturii. Reîntoarcere reuşită. Şi după cum spunea înaintea proiecţiei de la Quinzaine des Réalisateurs, care îşi sărbătorea cei 40 de ani anul acesta: „prietenilor mei, le spun: I’m back!, iar duşmanilor mei le spun: I’m back!”.

Un film despre întoarcerea la origini şi despre memoria înaintaşilor este „LE SEL DE LA MER” (Sarea mării) al lui Annemarie Jacir (Palestine, UCR). O ocazie rară de a-l vedea pe Thierry Frémaux, delegatul general al FIF – „l’homme-demi-dieu”, care selecţionează filmele din secţiunea oficial㠖 într-o ţinută nu foarte obişnuită: un keffieh ( un fular arab, foarte la modă anul acesta) în jurul gâtului, cu ocazia prezentării echipei care precede, după tradiţie, proiecţia filmului.

Aici suntem confruntaţi cu o dilemă insolubilă: 1948, când totul a început: Al Naqba, ceea ce se traduce prin „catastrof㔠pentru palestinieni sau eliberarea pământului promis pentru israelieni?

Este întrebarea fără răspuns care, în funcţie de tabăra ideologică şi/sau confesională din care se analizează ceea ce s-a petrecut acum şaizeci de ani, când Israel a fost creat, înveninează la nesfârşit Orientul Mijlociu şi lumea întreagă: un pământ regăsit pentru unii şi un pământ pierdut pentru ceilalţi.

29 octombrie 1948: masacrul locuitorilor localităţii palestiniene Al-Dawayma. Nu este unicul subiect abordat în film, dar este Momentul filmului. Totul este rezumat în aceste secvenţe, o noapte petrecută printre ruine şi o piatră înălţată în lumina unei lumânări: o incomprehensibilitate totală şi probabil definitivă, imposibilitatea de a exista, improbabilitatea zilei de mâine... Căci unii batjocoresc memoria celorlalţi...

Singurul lung metraj românesc prezentat în acest an a fost în secţiunea Quinzaine des réalisateurs, „BOOGIE“ (Radu Munteanu), premiat la numeroase festivaluri cu filmul „Hârtia va fi albastră”.

Aici, memoria este un pretext pentru o escapadă nocturnă între amici, care se întâlnesc întâmplător într-o staţiune de pe litoralul Mării Negre. Însă filmul, care ar fi trebuit să analizeze rotiţele memoriei, nu reuşeşte, din păcate, să convingă.

România se răscumpără, însă, prin scurt metrajul „MEGATRON“ de Marian Crişan. În ceea ce mă priveşte, nu îl consider printre cele mai reuşite din competiţie, dar a izbutit să convingă prin justeţea tonului, obţinând La Palme d’Or din această categorie.

Dezagregarea relaţiilor interpersonale

Într-o lume unde totul se poate cumpără, relaţiile dintre indivizi, chiar foarte apropiaţi, sunt în orice clipă ameninţate. Demonstraţie cu filmul lui Nuri Bilge Ceylan (Turcia, SOC), „LES TROIS SINGES“ (să nu auzi nimic, să nu vezi nimic, să nu spui nimic).

Un edil important provoacă un accident mortal şi îl roagă pe şoferul său să-şi asume acest accident, în schimbul unei sume de bani, pentru a-i evita închisoarea. Un pact faustian care provoacă o nouă tragedie, din care numai un nou pact cu diavolul va permite celor trei personage să scape cu bine, sau aproape...

Ceylan a creat o lume foarte personală constituită din imagini sumbre, cu culori saturate, perfect identificabile, ceea ce reprezintă marca unui mare realizator. Acest film a obţinut premiul pentru regie şi, într-o zi, Nuri Bilge Ceylan va avea mult râvnita Palme d’Or.

Chiar de la deschiderea festivalului, „BLINDNESS“ (Fernando Meirelles – Brazilia, SOC) ne-a cufundat într-o parabolă sumbră asupra delicvescenţei societăţii, atunci când unul dintre simţuri îi lipseşte, în cazul de faţă, vederea. Memoria, este ea suficientă, atunci, pentru a putea avea speranţa de a supravieţui într-o lume, care îşi pierde brusc acest sens indispensabil? O operă interesantă, dar nu prea bine percepută de către critică, fără îndoială pentru că nu reuşeşte să evite clişeele unei lumi post-apocaliptice, cu tipul megalomanului la conducere şi cu zbirii săi oportunişti, de exemplu.

Pe de altă parte, scenariul respectă aproape „ŕ la lettre” scriitura romanului din care se inspira: „L’aveuglement” (Orbirea) a premiului Nobel, José Saramago, cu un detaliu curios: personajele nu au nume.

„TOKYO SONATA“ (Kiyoshi Kurosawa - Japonia, UCR; Premiul Juriului UCR). Tatăl unei familii liniştite îşi pierde slujba şi decide să ascundă acest fapt soţiei şi copiilor săi. Va descoperi astfel, realitatea crudă a şomajului în Japonia. Iar, situaţia se va degrada încetul cu încetul, când fiul mai mare se va angaja în armata americană, cel mic se va hotărî să ia lecţii de pian şi, în fine, un spărgător va intra în casă şi îi va răpi soţia... Fiecare va trăi atunci o experienţă foarte specială, o noapte întreagă între viaţă şi moarte, între libertate si recluziune... Fără îndoială, în ciuda protecţiei sale sociale şi asigurărilor de tot felul, societatea occidentalizată este, probabil, mai puţin pregătită să înfrunte adversitate. Banii ne pot salva, dar la ce preţ?

„LOS BASTARDOS“ (Amat Escalante - Mexic, UCR) şi „LINHA DE PASSE“ (Walter Salles şi Daniela Thomas, Brazilia, SOC; Premiul de interpretare feminină pentru Sandra Corveloni) Fie că se petrece în Statele Unite, în sânul comunităţii mexicane clandestine, sau în Brazilia, într-o familie monoparentală, sentimentul de speranţă nu mai există, iar violenţa chiar până la crimă, constituie, adesea, unica oportunitate pentru a schimba, dar infim, starea de fapt. Aceşti uitaţi ai prosperităţii (care se construieşte graţie lor), sunt dovada unui eşec al civilizaţiilor noastre. Iar diferenţele se accentuează pe zi ce trece. Si legăturile familiale nu sunt de ajuns pentru a asigura o coeziune socială minimă.

„WENDY AND LUCY“ (Kelly REICHARDT - Statele Unite, UCR). Iată încă o istorie simplă, dar care spune multe despre starea Americii profunde, departe de American way of life, care ne-a făcut să visăm atât de mult odinioară.

O tânără femeie, Wendy, şi un câine, Lucy, în vechea ei maşină, este în drum spre Amllaska, cu speranţa de a găsi o slujbă. Maşina se defectează în drum, iar ea şterpeleşte o cutie de carne pentru câinele ei, şi este prinsă şi dusă la postul de poliţie. Va petrece o zi întreagă în acest post, unde programul de înregistrare a amprentelor digitale se defectează. La înapoiere, nu-şi mai găseşte câinele, care a dispărut.

Singurătatea ei devine atunci absolută. Odată cu dispariţia câinelui, Wendy pierde totul. Dar, filmul merge până în inima mizeriei umane din această Americă, când un supraveghetor care observase totul de la început, se împrieteneşte cu Wendy şi îi dă pe ascuns de soţia sa, nişte bani. Avem impresia că-i face cadou o sumă importantă, văzând precauţiile pe care le ia: suma este de şapte dolari. Totul este spus: miturile noastre s-au evaporat în ultraliberalism.

Compromisurile politicii

„GOMORRA“ (Matteo Garrone – Italia, SOC; Marele Premiu) ecranizarea romanului lui Roberto Saviano, urmează cinci istorii care se petrec în inima periferiei fierbinţi din Napoli, acolo unde Comorra veghează peste toţi şi peste tot şi, în special, peste propriile sale interese. Trafic de droguri, furturi şi spargeri, muncă la negru, mici şantaje,... constituie faţa cunoscută (acceptată?) a şarlataniilor tradiţionale napolitane. Banii furaţi sau deturnaţi circulă, sunt redistribuiţi. Copiii stau de pază, făcând astfel ca rondurile poliţiei să fie inutile, bătrânii „naşi” agonizează în paturi matrimoniale, mult prea mari pentru sechelele ambiţiilor lor dar, cu o voce de pe o altă lume, continuă să comande...

Între timp, în depozite ascunse, se derulează adjudecări de pieţe pentru îmbrăcămintea de lux... Este ea destinată mărcilor sau este cea contrafăcută? Alături, cu banii UE, se transformă cariere de piatră în depozite de gunoaie, dar, în care nu se devarsă gunoaiele napolitane, care nu au nici o „valoare”, ci se îngroapă containere conţinând produse toxice, colectate în întreaga Italie... GOMORRA denunţă, dar este oare de ajuns?

Roberto Saviano a primit ameninţări cu moartea pentru cartea sa, şi trăieşte, în prezent, ascuns.

„IL DIVO” (Paolo Sorrentino – Italia, SOC; Premiul Juriului). Cel de-al doilea film italian din competiţie a fost şi el foarte incisiv, chiar dacă scriitura sa este pe alocuri confuză, şi anumite scene sunt cam absconse. Este vorba de biografia lui Giulio Andreotti, care a fost timp de un sfert de secol liderul dreptei italiene. Ni se prezintă aici toate compromisurile politice, cu Mafia, dar si cu biserica sau cu lojele masonice. Când vedem cum Berlusconi tranşează cu legea, pentru a se pune la adăpost faţă de justiţie, ne spunem că, în final, nimic nu s-a schimbat în Italia de 50 de ani încoace.

„L’ECHANGE” (Clint Eastwood SOC – Statele Unite - de), abordează o altă problemă, cea a corupţiei poliţiei, la Los Angeles, în anii ’30. Un copil dispare, apoi este restituit de poliţie după câteva săptămâni. Dar, mama (Angelina Jolie) refuză să-l recunoască. Pentru a da o imagine de incoruptibilitate, poliţia se încăpăţânează să demonstreze că are dreptate şi chiar o internează pe mamă într-un ospiciu, până ce adevărul va apărea, graţie perseverenţei unui pastor angajat într-o campanie de denunţare a practicilor de corupţie ale poliţiei (John Malkovich).

Corupţia şi derivele sale americane de astăzi sunt, de asemenea, denunţate în filmul lui Jennifer Lynch, fiica celebrului David, „SURVEILLANCE” (Statele Unite, SO-HC). Un film la limita filmului de groază, în care poliţişti de provincie se improvizează ca justiţiari. Interesant ca obiectiv, dar scenariul conţine prea multe neverosimilităţi, care îl fac să-şi piardă din forţă.

(SOC: selecţia oficial㠖 în competiţie, SO-HC: selecţia oficial㠖 în afara competiţiei, UCR: Un certain Regard, QR: Quinzaine des réalisateurs)

© 2007 Revista Ramuri