Caii lui Ahile

Printre scenele din Iliada care mă emoţionează în mod deosebit se află şi cea a cailor lui Ahile care deplâng moartea lui Patroclu. Aşadar, în cântul al XVI-lea al poemului homeric, fiul lui Menoetius, înarmat cu armele împrumutate de Ahile şi conducând carul de luptă al acestuia, face minuni de vitejie, ucigând tot ceea ce-i iese în cale. Îl omoară, printre alţii, şi pe Sarpedon, zămislitul de Zeus, faptă care nu va rămâne nepedepsită, căci, pe rând, zeul Apollon, troianul Euforbus şi, în final, marele Hector îşi unesc loviturile în a-i provoca moartea. Cum zice poetul Iliadei, sfârşitul morţii l-a înconjurat pe Patroclu şi sufletul lui zburând din mădularele trupului, s-a dus la Hades, bocindu-şi soarta, părăsind bărbăţie şi tinereţe (androtita ke ivin).
ÃŽntr-un admirabil eseu despre chipul morÅ£ii în Grecia arhaică, Jean-Pierre Vernant vorbeÅŸte despre sfârÅŸitul glorios al eroului homeric pe câmpul de luptă ca despre o "moarte frumoasă" (kalos thanatos), fiindcă pe trupul războinicului căzut în floarea vârstei moartea face să strălucească, precum un revelator, tocmai acele calităţi ÅŸi virtuÅ£i care întrupează în el excelenÅ£a virilă. Părăsind viaÅ£a, eroul dobândeÅŸte gloria (kleos), glorie devenită memorabilă  în ÅŸi prin cântul epic. ÃŽn ochii celor din viitorime, a căror memorie o va obseda - mai scrie Vernant - eroul se află, prin moarte, fixat într-o stare de tinereÅ£e definitivă, inalterabilă. Declinul ÅŸi deteriorarea produse de bătrâneÅ£e, aÅŸa cum se întâmplă în cazul bătrânului Nestor, dar mai ales în cazul regelui Priam, împovărat de ani, nu-l mai pot atinge.
Lucrurile se continuă însă în următoarele episoade, din a XVII-a carte a poemului. Astfel, conduşi de vizitiul lui Patroclu, Automedon, caii şi carul lui Ahile ajung în rândurile aheilor, unde, mai la o parte de vâltoarea luptei, cele două nobile animale - ta dio ta zoa ta evgeni, cum le descrie Kavafis în poemul său Ta aloga tou Ahilleos - încep să plângă auzind că trupul stăpânului lor zace în praful câmpiei troiene. Caii lui Ahile sunt fără de vârstă şi fără de moarte. Ei sunt darul zeiesc făcut lui Peleu, tatăl lui Ahile, la nunta acestuia cu nereida Tetis, nuntă la care participaseră toţi zeii şi unde se petrecuse scena "judecăţii" lui Paris. Iar aceşti cai nemuritori, cu frumoasele lor capete aplecate spre pământ, stând nemişcaţi, aşa cum, zice Homer, "nemişcat stă un stâlp funerar pe mormântul unui bărbat sau al unei femei plecaţi din această lume", se jeluiesc şi varsă lacrimi pentru moartea eroului răpus. Cum s-a mai observat, în Iliada se plânge abundent, iar lacrimile constituie una dintre puţinele manifestări de vizibilă compasiune umană din acest poem aspru al naturilor aspre. Când nu luptă ori când nu cântă, Ahile însuşi plânge. Şi o face "homeric", adică dezlănţuit precum o stihie, ca în momentul în care i se anunţă moartea lui Patroclu.
Ceea ce mă emoţionează însă în acest episod, într-un mod pe care îl mărturisesc a fi mai mult decât cel dat de emoţia estetică, este însăşi "viziunea" cailor care plâng, a cailor care varsă lacrimi, aşa cum, mai târziu, în Virgiliu, există lacrimi ale lucrurilor (Sunt lacrimae rerum) care impresionează mintea muritorilor. Nietzsche, dacă îmi amintesc bine, intră în nebunie în momentul în care vede, pe stradă, cum un vizitiu bezmetic îşi bate caii de la diligenţă până la sânge. Mai remarcăm apoi, din toată scena, acea superbă împletire, tipic homerică, de supranatural şi realism. Caii lui Ahile sunt nemuritori şi vorbesc, dar stau locului, înţepeniţi, deşi Automedon încearcă să-i scoată din letargia care i-a cuprins folosindu-se de toate îndemnurile şi ameninţările, potrivite, în asemenea situaţii, tuturor cailor de pe lume: "Zadarnic Automedonte-i mâna şi tot i-asmuţea în tot chipul,/ Ori cu plesnirea din bici, cu binele, ba cu mustrarea,/ Nu se urneau spre corăbii şi nici la război cu troienii" (trad. G. Murnu).
 Mai intervine totodată un amănunt extraordinar care dă ÅŸi mai multă viaţă tabloului. Astfel, caii nu numai că se jeluiesc, dar plânsul lor e atât de intens, atât de amarnic, încât pârâiaÅŸele de lacrimi care li se  revarsă din ochi, de o parte ÅŸi de cealaltă a capetelor, le strică frumuseÅ£ea coamelor bogate. La fel, plângând ÅŸi gemând, umplându-se de praf ÅŸi de cenuşă, smulgându-ÅŸi părul din cap de durere, Ahile îşi sluÅ£eÅŸte frumuseÅ£ea propriului chip la auzul veÅŸtii morÅ£ii lui Patroclu.
 Din înaltul cerului, Zeus vede jelania nefericiÅ£ilor cai, e cuprins de milă ÅŸi se mustră pe sine pentru faptul de a-i fi exilat pe aceÅŸtia în lumea oamenilor. De la oameni, caii nemuritori au învăţat ce este durerea; de la oameni au învăţat să-ÅŸi exteriorizeze durerea prin lacrimi. VorbeÅŸte Zeus, spune poetul, în propria lui inimă: "BieÅ£ii mei cai, de ce oare v-am dat lui Peleu domnitorul,/ Un muritor, pe voi doi care nu ÅŸtiÅ£i de vreme ÅŸi moarte?/ Ori, s-aveÅ£i parte ÅŸi voi de durerea sărmanilor oameni?/ Doară din tot ce pe lume e viaţă, răsuflă ÅŸi miÅŸcă,/ Nu e nimic mai de plâns ÅŸi mai necăjit decât omul". Teribilă concluzie în gura lui Zeus, trădată însă, pe tot parcursul epopeii, de marele ÅŸi constantul interes pe care nemuritorii îl arată faţă de muritori. ÃŽn contextul scenei, ea vine să sublinieze faptul că de la oameni, ei înÅŸiÅŸi de plâns, caii fără de moarte n-au deprins nimic altceva decât solidaritatea suferinÅ£ei prin lacrimi.
Kavafis, în Caii lui Ahile, comentează scena în felul său. "Oamenii, jucării ale moirei", scrie el, redând cuvintele lui Zeus, ."v-au târât în necazurile lor", pentru ca să încheie poemul cu aceste versuri superbe: "Totuşi, pentru al morţii etern dezastru vărsau lacrimi cele două nobile animale". Nu există, aşadar, moarte frumoasă pentru poetul modern, ci numai acest etern şi scandalos dezastru al morţii. Moartea nu conservă, nu fixează frumuseţea trupului, ci, dimpotrivă, o înjoseşte şi o distruge. Văzând trupul masacrat al lui Patroclu, întors de la viaţă spre marele Nimic (to megalo Tipote), caii nemuritori nu numai că varsă lacrimi, dar se şi revoltă faţă de această "operă a morţii" pe care trebuie s-o contemple în detaliile ei crunte.
În poemul homeric, lacrimile creează o lume a lor, aparte. Cel care plânge uită de ceea ce se află în jurul său, se izolează într-un fel de treburile obişnuite ale zilei. Paralizaţi de durere, caii lui Ahile au uitat parcă să mai meargă. E nevoie de intervenţia lui Zeus, care suflă putere în genunchii şi în inima lor pentru ca frumoasele animale să se urnească din loc şi să poată ajunge astfel la corăbii.