Formele cu fond
DANIEL CRISTEA-ENACHE
\"31 dec. 1857. Anul se apropie de sfârţit; e ora 10 şi jumătate noaptea. Aş vrea să străbat iute cu gândul anul care-a trecut, dar sunt într-însul elemente aşa de felurite şi de ciudate. În totul, e rece; apăsătoarea indiferenţă, acest colos de gheaţă, căruia prin predispoziţia mea spre meditare i-am căzut pradă, este prea destul exprimat prin cuvintele înseşi. De cea mai mare însemnătate pentru orientarea mea ştiinţifică a fost iniţierea în filozofie, în ansamblu, şi în logică, această ştiinţă extrem de interesantă. Ea m-a adus să năzuiesc spre cea mai bună formulare a cugetării, spre adevărata exprimare, fără greşeli, concisă, spre evitarea acelor exaltate vorbe goale pe care în tinereţe le întrebuinţezi atât de des; ea mi-a insuflat mai întâi cu adevărat dragostea pentru o direcţie de gândire de care nu mă voi despărţi niciodată. S-a instalat însă în mine un scepticism deconcertant, o îndoială cu privire la tot ce este tradiţional, ba chiar la ideea de Dumnezeu şi de nemurirea sufletului - paralel cu imposibilitatea de a concepe fiinţa absolută. La ce oscilări e supus cugetul meu în această privinţă!! Cine mă constrânge să admit un Dumnezeu, care e de-a dreptul de neconceput pentru raţiunea mea? Dar mă şi constrânge să-mi zăpăcesc mintea prin necesitatea şi totodată incomprehensibilitatea a ceea ce este impus necondiţionat. În timpul din urmă am citit o poveste cu stafii. Nouă frământare a minţii, noi îndoieli, nouă imposibilitate de a pricepe. Cazul atât de frecvent al legăturii dintre două fenomene despărţite în spaţiu, dar coexistente în timp, e o realitate. Ce înseamnă asta? Ce este acest somnambulism, care-şi bate joc de cea mai puternică şi cea mai generală dintre puterile cunoscute de noi până acum prin experienţă - gravitaţia? Îndoială, îndoială! Am cunoscut şi psihologia, ştiinţa despre suflet - ce este sufletul? Dezlegaţi-mi întrebarea şi apoi vorbiţi; dar cine o dezleagă?! Această teribilă problemă metafizică! Pentru cultura mea filologică a fost de mare însemnătate prof. Lang, care prin expunerea sa atrăgătoare m-a făcut să cunosc frumuseţile modelelor greceşti şi anume, între ele, pe Demostene. În afară de acesta, dr. Goebel, acest critic rece, aproape respingător, dar un învăţat admirabil de pătrunzător. Apoi prof. dr. Zhishmann, care, în privinţa pasiunii ştiinţifice, totdeauna egală cu sine însăşi, netulburată de vreun capriciu (la interpretările lui Sofocle) a fost pentru mine un model. În acest an am învăţat şi italieneşte, cel puţin pricep limba; şi englezeşte, cu care merge bine; mai bine franţuzeşte. Dintre operele altora, mai întâi Introducerea în filozofie a lui Herbart, pe care o mai prelucrez şi acum, apoi Goethe, Platen, mai bine Schiller şi Herder. În privinţa noilor cunoştinţe, Rechtenberg, un băiat plin de spirit, cam obrăznicuţ; Rossmanit, un cap ordonat; Tegetthoff, fire aspră, respingătoare privită din afară, dar lăuntric însufleţit de o mare ardoare ştiinţifică, sprijinit îndeosebi pe un neobosit studiu şi cu foarte lăudabile cunoştinţe în domeniul ştiinţelor naturale; Armin Löhner, un cap bun... poate va ieşi ceva din el; L. Ožegović, un gentilom, patriot integru, aspru; când şi când teoretician al , ceea ce însă, lui, lucru curios, nu-i stă rău. În vacanţă m-am deprins să dispreţuiesc mele de la Braşov. De când am devenit serios din punct de vedere ştiinţific, nu-mi mai reuşeşte nici o rimă; pe de o parte, sunt bucuros că a încetat această joacă; pe de altă parte, poate şi din cauza asta devin din zi în zi mai rece, mai indiferent faţă de cei mai mulţi din semenii mei. Îmi lipseşte acum un stimul puternic, indiferent de unde ar veni. Dar în această încremenită dugheană a convenienţelor! Şi apoi, pe lângă asta, subapreciat, şi luat în râs, şi urât de mai toţi oamenii! Din fericire însă şi iubit şi înălţat. O urmare a seriozităţii mele ştiinţifice a fost şi recunoaşterea din partea profesorilor, care m-au făcut întâiul în toată şcoala [...] În schimb, o greşeală, care poate să se fi născut din (ce-i drept, nu de invidiat) voinţa mea de a fi erudit, e... năravul meu - s-o spun scurt: de a minţi! Ce-i drept, o fac în treburi neînsemnate, inofensive, dar lucrul este, totuşi, cu atât mai mult, nedemn, meschin... De exemplu, spun adesea că am studiat cutare şi cutare lucru în toiul nopţii, pe când eu îl citeam ziua; când vine cineva, vreau să mă găsească îngropat în cărţi; şi alte asemenea copilării. Asta va trebui neapărat să înceteze de acum înainte. Pentru acest an îmi mai propun numai, pe lângă examenul de maturitate, să termin o sistematizare, pe care am început-o, a prelegerilor de logică audiate de mine. Aş dori să las această lucrare ca amintire câtorva din aşa-numiţii mei elevi, la plecarea mea din Germania [la acea dată, Austria făcea parte din vechea confederaţie a Germaniei, n.n.] - bineînţeles dacă mai trăiesc atâta! Cine ştie!\" (Titu Maiorescu, Jurnal. Noiembrie 1855 - februarie 1859, în vol. Jurnal şi epistolar, I, studiu introductiv de Liviu Rusu, ediţie îngrijită de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, pp. 74-76, Editura Minerva, Bucureşti, 1975). * Titu Maiorescu, criticul care a fixat pilonii disciplinei şi a înscris literatura noastră pe cursul ei firesc, modern de evoluţie, mentorul respectat şi temut al Junimii, profesorul admirat şi iubit de generaţii şi generaţii de studenţi ce ajunseseră să-i preia până şi ticurile verbale şi comportamentale, reprezintă un capitol consistent şi de neocolit în istoria noastră literară. Imaginea sa, de mare legiuitor fixând norme şi stabilind ierarhii, se regăseşte în numeroase dicţionare, tratate, cărţi şi studii critice; iar fotografia adesea ataşată arată un bărbat cu barbişon şi privirea severă, impunându-se imediat ca o imagine a consistenţei şi seriozităţii mature. Născut parcă deja bătrân, ca mai târziu Iorga, Maiorescu şi-a dominat epoca şi posteritatea nu numai prin capacităţile sale intelectuale, prin acuitatea critică şi forţa de polemist. Autoritatea lui venea şi din felul de a fi al omului: pe cât de ambiţios, pe atât de responsabil; bun orator, dar nemestecând cuvinte goale precum demagogii de profesie; natură activă, constructivă, dar şi structură tăioasă, inflexibilă cu mediocrităţile; prieten şi partener de nădejde, făcând bine multora (exemplul cel mai cunoscut: Eminescu), dar având ca notă definitorie şi o glacialitate socială, o anumită distanţă pusă între sine şi lumea din jur. Spaţiul public nu se confundă cu cel privat: e o regulă pe care Maiorescu o întăreşte prin întreaga sa conduită. La antipodul acelor scriitori care îşi caută cât mai mulţi ascultători pentru a se confesa zgomotos şi impudic, exhibându-şi sentimentele şi afecţiunile, speranţele, decepţiile, frustrările şi grandioasele proiecte compensatoare, criticul şi-a ascuns propria interioritate, bogată, lăsând să fie văzut numai chipul unei seninătăţi olimpiene. Există, astfel, două elemente componente ale unei aceleiaşi personalităţi, ca două feţe ale unei monede. Pe de o parte, persoana publică, omul de succes social, ridicat până la cele mai înalte demnităţi în Stat, criticul pledând pentru impersonalitate şi obiectivitate estetică, conducătorul unui cenaclu în care \"intră cine vrea, rămâne cine poate\". Pe de altă parte, omul trăind şi suferind îndărătul acestei armuri, un ins cu îndoieli şi anxietăţi, cu vitalitate erotică şi, din când în când, gânduri de sinucidere. Un om adevărat, un om întreg se regăseşte în ambele ipostaze, care pot fi în armonie (la personalităţile perfect echilibrate) sau în tensiune. În cazul lui Maiorescu, imaginea pe care el a lăsat-o despre sine, şi cu care noi operăm astăzi, este aceea publică, \"oficială\", impusă cu autoritate responsabilă: imaginea criticului rece, nu a omului cald. Era şi firesc să fie aşa, dată fiind specializarea sa. Unui critic - şi cu atât mai mult celui dintâi - ne adresăm pentru obiectivitatea, imparţialitatea nepătimaşă cu care citeşte şi judecă literatura. Cu termenul folosit de Maiorescu însuşi, în articolul Poeţi şi critici, un critic literar trebuie să fie transparent, pentru a nu deforma, prin prisma subiectivităţii sale, relieful operei comentate. Ceea ce poate da substanţă şi culoare unei opere poetice (îndoiala, suferinţa, bucuria şi deprimarea, toată gama de senzaţii şi sentimente umane) se cuvine decantat într-o operă critică, pentru a nu-i tulbura desenul limpede, perfect coerent şi inteligibil. Jurnalul pe care Maiorescu l-a ţinut timp de 62 de ani (caz unic în literatura română) este oglinda interioară a acestei personalităţi. Partea rămasă în umbră, într-un plan secund, se descoperă puţin câte puţin în aceste pagini începute la 15 ani şi continuate, cu o consecvenţă remarcabilă, până la senectute. Jurnalul este aşadar un document de prim ordin, dezvăluind traseul biografic al marelui critic, cu experienţele formatoare, lecturile, cercurile prin care a trecut sau pe care le-a creat; alte şi alte întâmplări, episoade ori simple impresii din care se va cristaliza o concepţie unitară şi productivă. La faimosul Institut Theresianum din Viena, adolescentul Maiorescu învaţă cu o tenacitate formidabilă, pentru a le dovedi celor din jur (majoritatea, copii din aristocraţia austriacă) superioritatea sa intelectuală. Intrând în şcoală cu precare cunoştinţe de limba germană şi stârnind, de aceea, hohotele de râs ale colegilor, el vrea să arate \"nulelor\" acestora că va termina primul în promoţie. Toate energiile, resursele sunt investite în această recuperare a unui handicap iniţial, urmată de avansarea în primele rânduri şi detaşarea finală de pluton. Acest fragment, scris în ultima zi a anului 1857, este unul de bilanţ. Cu o oră şi jumătate înainte de Revelion, când celor mai mulţi oameni le fuge gândul la petrecerea dintre ani, adolescentul îşi face un adevărat examen: nu atât de conştiinţă, cât de cunoştinţe, cu inventarul realizărilor şi nereuşitelor sale. Sunt trecute în revistă progresele în învăţarea limbilor străine (italiană, engleză, franceză); sunt punctate acumulările în domeniul filozofiei şi în cel al filologiei; sunt inventariaţi, cu un ochi dorit pătrunzător, profesorii şi colegii de clasă. Unii sunt percepuţi ca modele, revelate în pofida unor asprimi inconfortabile (dr. Goebel, \"acest critic rece, aproape respingător, dar un învăţat admirabil de pătrunzător\", prof. Lang, prof. dr. Zhishmann). Ceilalţi sunt judecaţi nu global, ci pe fiecare caz în parte, cu bune şi cu rele, precum şi cu evaluarea şanselor de evoluţie ulterioară. Rechtenberg este \"un băiat plin de spirit\", dar \"cam obrăznicuţ\". Tegetthoff e \"o fire aspră, respingătoare privită din afară, dar lăuntric însufleţit de o mare ardoare ştiinţifică\". Din Armin Löhner, \"cap bun\", sunt şanse să iasă \"ceva\"... Încă din adolescenţă Maiorescu are, după cum se poate observa, structură de pedagog, acea capacitate de a urmări, evalua şi, eventual, corecta traseele unor elevi. Nu întâmplător, în jurul lui se va forma încă de pe acum un cerc; cum spune Tudor Vianu, \"studiosului îi plăcea să înveţe pe alţii\". Până a fi exercitată, autoritatea (profesională şi morală) se încheagă treptat. Maiorescu va deveni un lider, o figură centrală în lumea universitară, culturală şi politică nu datorită averii ori sângelui nobil, ci pe baza meritelor sale - care se impun asupra celorlalţi cu tot mai multă putere. Întâi e fondul şi apoi forma; de fapt, formele personalităţii reflectă, exprimă acumularea şi decantarea unui conţinut propriu. Auto-construcţia se face prin cunoaştere progresivă, pe evantaiul cât mai multor discipline, dar şi într-o dimensiune de reală profunzime. Adolescentul nu memorează mecanic, pentru a reproduce apoi \"învăţătura\" îngurgitată. El pune şi îşi pune întrebări, exprimă convingeri sau îndoieli personale, trece totul printr-un filtru de gândire critică şi caută, de oriunde ar porni, nucleul adevărului. Prima parte a bilanţului conţine tocmai asemenea dubii cu privirea la cea mai bună metodă, cale de aproximare a adevărului. \"Ce înseamnă asta?\" \"Ce este sufletul?\" \"Cine mă constrânge să admit un Dumnezeu, care e de-a dreptul de neconceput pentru raţiunea mea?\" Iată nişte interogaţii ce ar putea părea naive, dar pe care mai toţi ni le-am pus, la o anumită vârstă sau (în exprimări diferite) la toate vârstele. Semnele de întrebare alternează cu cele de exclamare, într-o pagină de mari tensiuni interioare, specifice adolescenţei. E vârsta marilor întrebări şi a răspunsurilor încurcate ori, dimpotrivă, categorice. Vârsta la care descoperim dimensiunea metafizică, aruncându-ne privirea dincolo de realitatea prozaică, arzând de curiozitate şi idealism, pentru a deveni apoi maturi, fixaţi pe un drum propriu, mai preocupaţi de condiţiile concrete ale parcurgerii lui. Înflăcărare adolescentină şi pragmatism matur: tânărul Maiorescu se află exact la intersecţia celor două vârste, a celor două \"filozofii\", pendulând între ele şi oferindu-ne, în modul cel mai direct, documentul transformării sale. El îşi doreşte o bună, \"cea mai bună formulare a cugetării\" şi îşi propune, ca obiectiv, să evite acele \"exaltate vorbe goale pe care în tinereţe le întrebuinţezi atât de des\". Se detaşează, astfel, de propria vârstă, o percepe de la o semi-distanţă critică, de parcă n-ar avea şaptesprezece ani, ci cu un deceniu mai mult. Precoce, dar nu genialoid, precum cei câţiva oameni ai excepţiei de la regula biologică (un Mozart, muzician desăvârşit la numai câţiva ani, un Rimbaud sau un Eminescu, poeţi mari la vârste mici), Maiorescu se detaşează de ceilalţi nu altfel decât prin efort, prin muncă îndârjită şi aplicată. Nu există formule magice, care să-l împingă de la sine în vârful ierarhiei. Iar în acest parcurs dificil, cu etape intermediare şi temeinice supraetajări ale personalităţii, el are tăria morală de a-şi recunoaşte şi erorile, nu numai meritele incontestabile. Minciuni inofensive (\"spun adesea că am studiat cutare şi cutare lucru în toiul nopţii, pe când eu îl citeam ziua\"), dar minciuni. Nu ezită să le pună pe hârtie, pedepsindu-se astfel, rămânând şi cu ele în ochii posterităţii. De obicei, autorii de jurnale construiesc o imagine cât mai frumoasă despre ei înşişi, păstrându-şi negrul otrăvit al peniţei pentru compromiterea \"duşmanilor\" reali sau închipuiţi. Ei cumulează toate calităţile, pe când ceilalţi - numai defecte. Încă de tânăr, Maiorescu a învăţat că pentru a fi exigent cu cei din jur trebuie să fii, în primul rând, exigent cu tine. Altfel, aluneci în falsitate şi impostură morală. Jurnalul lui Maiorescu poate fi citit din multe unghiuri. Fiecare tip de lectură ne va duce însă către un acelaşi fond, incasabil, de personalitate, exprimat, de la un anumit punct încolo, prin forme verbale, comportamentale şi literare seducătoare.
|
|