...Voltaire ºi Fénelon cu al sãu Télémaque, Mérimée ºi Jules Verne, Florian ºi romanþuri melodramatice, Werther ºi Arghir, Amintiri din copilãrie, Mihai Verneanu ori Novele din popor..., dupã caz, într-o „lecturã de identificare”, „resimþitã ca singura demnã de carte ºi de viaþã deopotrivã”, ficþiunea nefiind încã „o noþiune prea limpede”. (Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19), iar ambiguitatea literaturii, o himerã.

Dupã 1865, se produce mare agitaþie pe scena vieþii culturale, literare. Societatea Junimea, D-l T.L.Maiorescu (sau, dupã caz, Majorescu) îºi propun impunerea direcþiei noi. Adicã? Schimbarea din temelii a lucrãrii înaintaºilor, condamnarea formei fãrã fond, recursul la adevãr. Consecinþa? Dacã ºcoala e proastã, trebuie desfiinþatã, dacã Universitatea (la 1866) este socotitã inutilã (deºi fusese la 1864!) comparativ cu învãþãmântul primar, trebuie încurajat ultimul în detrimentul celei dintâi, dacã poezia trebuie sã se exprime pe sine, Bolliac, Mureºanu trebuie alungaþi... Vocaþia de întemeietor este manifestã la Maiorescu, neîncrederea în temeliile predecesorilor, aidoma, deºi, pânã la urmã, paradoxal, „Sub orice construcþie pe care o începem, bãnuim „un zid pãrãsit/ºi neisprãvit.””(Nicolae Manolescu, Contradicþia lui Maiorescu). Cei care riposteazã la provocãrile maioresciene sunt, în primul rând, colaboratorii Revistei contimporane (Nu sunt excluºi cu ton temperat ori privat câþiva junimiºti). V.A.Urechia desfide pretenþia lui Maiorescu de a se defini spirit cristalizat ºi statornic, condamnând fluctuanþa opiniilor, nevoia demolãrii, tonul apodictic. Dar „Ideile false sunt, câteodatã, la fel de fertile ca cele drepte”, longevitatea erorilor mergând mânã-n mânã „cu fecunditatea lor”(Alexandru Dobrescu, Detractorii lui Eminescu), incitând la o înþelegere mai adecvatã a procesului de formare a civilizaþiei ºi a culturii române. „Cu simþul altitudii intelectuale, al limbii, cu câteva principii mãrginite, dar sãnãtoase” (G. Cãlinescu), Maiorescu promoveazã „infailibil aproape toate valorile vremii”. Inclusiv pe Eminescu. Remarcându-i în Direcþia nouã defecte reproºate ºi de alþii („iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pânã acum aºa de puþin format”), calitãþi înscrise în gustul contemporanilor: farmecul limbajului, o concepþie înaltã, iubirea ºi înþelegera artei antice, criticul îl aºazã totuºi imediat dupã Alecsandri. Cultura solidã maiorescianã ºtia cã geniul nu creeazã dupã legi prestabilite, ci chiar în rãspãr cu ele, cã imaginile, viziunile nu sunt þesãturi cu topicã inteligibilã firesc, cã limba poate fi „siluitã” (nu e departe arbitrarul semnului lingvistic). Citite astãzi, interpretãrile lui Petru Grãdiºteanu, Gr. Gellianu, Rienzi sunt aproape înduioºãtoare în naivitatea inadecvatã a scriiturii/receptãrii. Poeme (Afarã-i toamnã), versuri întregi (din Egipetul) sunt încriminate pentru devianþã morfosintacticã ºi prozodicã; altele, prin sfidare a comportamentului realist. (Cum sã o sãrute în creºtet Zburãtorul pe fata de-mpãrat?). Se concede existenþa unor versuri izbutite. Dar unde sunt compoziþiile militante, clocotind de triumful vieþii? De unde pesimismul capabil a ucide în tinerele vlãstare orice apetiþie vitalã? Chiar ºi „veselul” – amuzant! Se impune epitetul! – Alecsandri e sancþionat pentru câte un vers. Evident: literatura ºi viaþa nu s-au despãrþit. E o texistenþã sui-generis.

Încã învãluit de mrejele poeziei sociale, urmându-l pe Hasdeu cel de odinioarã, Macedonski vorbeºte de lipsa de talent a lui Eminescu, de transformarea lui într-o legendã. Afirmaþiile: „Nu, niciodatã lipsa de entusiasm, difusiunea de stil, lipsa de fond pasional, obscuritatea nu vor simbolisa decât maladivitatea sau ignorantismul.” se fac ecoul aserþiunilor hasdeiene: „Cã umbra e tot umbrã, oricât ar fi de lungitã ºi lãrgitã; cã deificarea lui Eminescu a ajuns ridicolã ºi este în preziua de a plesni ca broasca din fabulã, cã niciun fetiº nu dureazã...”. Într-un singur punct se absolvã Macedonski: Epigrama nu-l viza pe Eminescu. Atât. În judecata criticã se crede infailibil.

În epocã, spiritele sunt destul de încinse, ascendenþa - hãcuitã, urmaºii - trimiºi la colþ, etnia româneascã - apoteozatã.

D-l. Nicu Xenopol rãspunde ironiilor criticului de la „Timpul” generate de articolul sãu dedicat volumului Novele din popor de Ioan Slavici. Stupoarea tânãrului este mare, mai ales cã domnul Eminescu îi împãrtãºeºte ideile.

Eminescu rãspunde tãios, justificându-se. A atacat în d-l D.N.Xenopulos „defectele înnãscute ale rasei, cari nu se pot schimba” ºi care, netemperate, devin „stricãcioase”. Adeptul lui Taine vede în d-l. Xenopulos reprezentantul unei promiscuitãþi etnice suprapuse poporului român, împiedicându-l „a da espresie fiinþei sale proprii”. Eminescu sfârºeºte printr-un elogiu al românului cunoscut cândva („inteligenþã caldã ºi deschisã adevãrului”, „francheþã de caracter”, „onestitate”) ºi devenit abjectul actual (articolul „Ca la noi la nimenea”). Cu certitudine, prezentul îl nemulþumeºte pe Eminescu.

Acestea sunt câteva dintre nervurile cãrþii lui Alexandru Dobrescu, Detractorii lui Eminescu (Editura Floare Albastrã, Bucureºti, 2006). Într-un studiu introductiv aplicat, limpede, autorul defineºte obiectul întreprinderii sale: detractorul, adicã persoana „pentru care negaþia rãspunde în principal unor trebuinþe psihologice. ” deoarece orice detractor cu argumente devine critic. Demonstraþia continuatã de-a lungul volumului este fãcutã prin apelul la mentalul – cultural, literar – specific epocii vizate, la capacitãþile intelectuale, atitudinale desfãºurate de polemiºti. Superioritatea lui Maiorescu, chiar când ideile sunt false, este în afara oricãrei discuþii: „Siguranþa imperturbabilã a acestuia, tonul de o strivitoare altitudine, aerul de magistru constrâns a-ºi pedepsi ucenicii nesilitori trimiþându-i la colþ nu se clatinã dinaintea logicii ºi a bunului-simþ.” ªi „Ca sã te menþii pe propriile picioare în faþa unui adversar de felul lui Maiorescu, trebuie nu doar sã dispui de armele lui, dar ºi sã le mânuieºti cu priceperea lui.” Privirea obiectivã asupra mentorului Junimii ar fi doritã de Alexandru Dobrescu, mai ales cã n-ar fi prin nimic coborâtoare.

Alteori, Alexandru Dobrescu insereazã articole, contraarticole, surprinzând suflul epocii, vârtejul afectelor. Sau pune accentele potrivite. Echivalãrii Gellianu – Anghel Demetriescu îi rãspunde printr-un discurs contraargumentativ, ce creioneazã ºi personalitatea profund discretã, inteligentã ºi comprehensivã a ultimului. Competent, Demetriescu cere o cercetare riguroasã a poeziei eminesciene, pe tonul de relativitate scepticã a celui ce ºtie cã nimic nu-i nou sub soare. Alexandru Dobrescu scrie parcã un soi de criticã ataºantã, repudiatã în foiletoanele de altãdatã. Demonstraþia este cumpãtatã, oprindu-se la fiecare nivel, construind din articulaþii ideatice, stilistice profilul autorului de text. Pe o pânzã în pericol a fi sfâºiatã de sãbii, paginile menite a îndrepta o injustiþie invitã la o perpetuã interogaþie, fireascã, fãrã pãrtinire.

Cartea lui Alexandru Dobrescu se citeºte cu plãcere, dar ºi cu uimirea stârnitã de forþa/fragilitatea fiinþei umane.