O nație fantastă
Dania-Ariana MOISA
Spectacolul se pregătește. Subtitlul te înfioară plăcut –„hărțuire textuală” -, mottourile biblice oferă conotații primului substantiv, „oțet”, versul revelat - „Construim scârnăviile sfârșitului lumii” - îți avivează imaginația, iar lista de persoane te țintuiește în fotoliu. Personajele, contaminate de stilul detașat sau șugubeț – ironic al naratorului, își încep viața. Se joacă, se eschivează, se părăsesc și se regăsesc într-o istorie îndelung visată, furișată temeinic până în stăfundurile oglinzii. În acte (capitole), notate simplu cu cifre romane ori anunțate de titluri livrești – „Caravana cinematografică”, „Exilul și împărăția”, „Trecute vieți de doamne și domnițe” etc. – psihologia barocă a personajelor se supune celor două arhetipuri: metamorfoza și ostentația.
Înșelată din nou de arătare, nu și de interior, Izabela descoperă în bărbatul cufundat în considerațiuni metafizice și în versuri eminescine nu pe iubitul - „găman ghiftuit!” -, Florentin Fărățară, ci pe Quintus, pictorul – e drept, nu din Smirna! Identități interșanjabile, când chipurile sunt uniforme. Și totuși, domnul Fărățară, mânat de idealuri nobile, dorește în centrul Bucureștiului o hală „second hand”, numită chiar de sine într-un interviu „Noua Catedrală a Lumii”. Pentru aprobări, fracul – fără aripi -, învechit artificial e gata. Marea demolare poate începe. Dar, stupoare și nervi! Oase vechi, străvechi apar din pământ. Știința are întâietate, iar Cedric, paleontologul, e numit șef. Forța lui de abstragere din real, de a se aplica obiectului scormonit e fără cusur. Bietul Fărățară e întristat, în timp ce doamna visează – ah, romantismul! – că e înșelată. Pleacă deghizată în vechiul cartier în care spălase cândva trepte, latrine pentru a i se revela, în cărți - mare lucru cartea! – adevărul. Prilej să apară doamna Nuți, iar travestiul să-și dovedească ineficiența.
Conștiință divizată, Izabela nu-și găsește liniștea. Trebuie să se confeseze. Dar cui? Cezareea, prietena, e amazoană – livrescul ucide oameni! -, mama, doamna Porumbescu, e de modă veche, și îngrijorată că fiica nu și-a aflat încă un rost. Comparativ cu Monixa! Atât de ordonată, mamă a doi copii, soție a unui vajnic șofer de tir, iubitor de arbori, contropit de versul revelat și nedumerit de necesitatea construcției scârnăviei, când toate se fac de la sine!
Oamenii trăiesc în trecut ori în viitor fără a fi însă inactivi, preocupați de propria istorie. Doamna Porumbescu își amintește păcatele ei din epoca trecută, moartea soțului, supărarea că fabrica din cartier strică liniștea oamenilor, elevii pe care i-a învățat, copilăria de fiică de chiabur, imitarea actrițelor, putința iertării sicofanților. Prezentul se insinuează viu când deschide gura știrbită, pungită. Izabela proiecteză în Cedric bărbatul mult-visat, punând la punct strategia seducerii… Iar groapa crește, se lățește tot mai mare și mai mare, până ce concluzia se impune categoric. Scheletul este al lui Bucur, întemeietorul capitalei. Mai ales că ține în mână și o carte cu runele pierdute. Și de parcă n-ar fi destul, identitatea pare și mai înfricoșătoare. E însuși Dumnezeu! Iar, pentru a-l regăsi întreg, merită să se dărâme construitul terestru.
Dan Perșa e un narator ironic. Predispoziția și-o mărturisește singur, chiar în lămuririle date romanului Cu ou și cu oțet. (Editura Cartea Românească, 2007) „Ironia e un soi de sentimentalism fără dulcegărie”, citându-l apoi în sprijin pe Ioan Buduca: ironia este o creație spirituală, pentru că există doar în procesul comunicării și nu e percepută decât de oameni de condiție spirituală și culturală apropiată. Și toate, completează Dan Perșa, pentru a exprima „neghiobia dramatică a existenței”. Nevoit - din pricina banilor! - să transporte un os în Occident, nea Mișu (respectul se impune de la sine) se acceptă exprimat naratorial „dar oamenii trebuiau să vadă că partidul se implică în toate, e-n cele ce sunt și-n oala de noapte..”(p.87) Obligată, contextual, la meditație, Izabela se extaziază în gând și la persoana a treia: „Nu mai e copilăria ce era pe vremuri, își spunea atunci Izabela, copilul de azi nu mai are parte de tristeți și o, Doamne, tristețea adună în ea un sentiment al nesfârșirii timpului/.../Ar fi dorit să se afle la țară, în liniștea mormântală a unei odăi cu pereți îmbrăcați în velințe, cu o sobă de cahle ce emană căldura ca pe un spectru albăstrui și cu enormul pat al caselor patriarhale/.../Dar în camera ei nu i se afla decât oglinda și Izabela pășea spre ea, întindea mâna spre suprafața ei și dându-și seama că mâna ei a trecut dincolo/…/ înainta ea însăși și pășea înăuntru, cum ai trece printr-o ușă mică și cu prag înalt…”(pp. 135-136).
Lirismul nu e absent nici el și, dincolo de ironie, curgerea domoală a frazelor – parodică, de altfel – nu e lipsită de seducție. O ușoară hărțuire/agresare textuală amintește cititorului de naturelul simțitor, într-o narațiune ce construiește și denudează, în egală măsură, iluzia, spectacularul. Nu doar atât.
Dramaticul se insinuează firesc într-o gândire șubred(?) exersată, înaintând spre final. Doamna Porumbescu are vise stranii – Iisus fugind de pe cruce, oamenii orbecăind prin beznă -, neliniștile gândului încercând să și le înece în gesturile rutiniere: „și totuși, deși făcea mișcările obișnuite, nu reușea să revină cu totul în lumea ei, martorul din ea rămăsese cu un ochi deschis, nu izbutea să-l reducă la tăcere, el scotocea în lumea neființei, dându-le ghes slăbiciunilor firii ei să iasă la iveală, obligând-o, pe de o parte, să se lamenteze bovaric, să-și citească frivol din catastiful minții regretele, iar pe de alta, într-un registru mult mai grav, îi procura gânduri de neființă...” (p.266), ei, o ființă care învestește, ipotetic, cartea cu viață, scrisă de omul al cărui trup s-a metamorfozat în cuvinte.
Romanul nu se lasă repede secătuit, pătrunzând în adânc prin tot mai meșteșugite exprimări. „Foarte sofisticata țesătură textuală, care presupune o mare dexteritate stilistică și o minte limpede, capabilă să rămână insensibilă la cîntecele de sirenă ale poveștii” (Tudorel Urian, „Rom. lit.”, nr.1, 2007) e verificabilă și în romanul Cu ou și cu oțet, dar naratorul însuși devine aici personaj, într-un ușor travesti nominal. Pan Derșa, unul dintre plutonierii Căpitanului, este și el aparent înrobit de mrejele unui fantastic/feeric cu centru consacrat - groapa. Evenimente stranii se petrec, Înalt Prea Sfințitul apare pentru a-i lăuda, unul dintre cercetași începe un irmos, iar celorlalți: „nu mică le fu mirarea degrabă, fiindcă irmosul îi împrejmui cu armonia lui și mintenaș Înalt Prea Sfințitul, măicuțele, prinseră a se descompune, pierind din calea lor încetul cu încetul și lăsând în urmă un praf de rugină și de funingine ce le mânji fețele și mâinile. Cum nu știau nici rugăciuni, nici imaginație nu aveau, ca să-și sparie gândul, doar constatară că au rămas fără bucate și că sunt iar în beznă și nu se întrebară măcar cine să fi fost cei cu care petrecuseră mai înainte, de unde au venit, ce hram poartă pe lume și ce-au dorit de la ei.”(p.261).
Această comedie a literaturii – amestec de întâmplări verosimile sau vizibil livrești, de stiluri diferite – pare a îndreptăți afirmația lui Balzac: „Noi facem realitatea”, pentru a putea adăuga: ficționalul ne croiește. Din această perspectivă, ironia naratorului apare salvatoare. Într-o lume – romanescă ori nu - în care fantasmele sunt suverane, e necesar ca cineva să țină hățurile. Altfel, rătăcirea/nebunia ar fi atotstăpânitoare. Iluzie. Deznodământul readuce problema scheletului. Un călugăr urât mirositor (îngrijea grajdurile mănăstirii) pornește la București pentru a revela taina. Trufia infinită e convertită fantastic. Călugărul s-ar fi spulberat ca un putregai (nu înainte de a dezvălui conținutul Cărții), spune Cedric ziariștilor – versiune care, de fapt, le aparținea. Lumea moare, se naște într-o harababură de epoci, domnul Fărățară tot sapă – în căutarea identității?! -, Cedric caută, Izabela îl cere de bărbat.., iar ultimul capitol, XLI, reînvie limba cronicarilor pentru a-L preaslăvi pe Dumnezeu și se adresează românului: „Ascultă, române, cuvîntul Domnului. Omul e aidoma clipei. Dintr-o întrebare născîndu-te, într-o întrebare nedezlegată o să mori.” Și va trăi precum în acest roman.
M-am întrebat, probabil didactic, care este tema, realitatea ordonatoare a acestui demers romanesc. Identitatea? Căutarea fără noimă? Cutreierarea de fantasme? Iluzia? Conștiința sfâșiată? Neputința? Cartea și rătăcirea pe care pierderea ei o aduce? Și de ce cu ou și cu oțet? Semantica expresiei ne induce oare resurecția urmată moralizării? Sau n-a fost suficient oțetul pentru a conota inebranlabil chinul? Ș.a. Pentru că romanul lui Dan Perșa, aiuritor, fantast, nu se sfârșește odată cu ridicarea din fotoliu. Continuă.
|
|