„Intru în Valahia ca într-o țară pustie, și deodată aud vorbind de o societate de zece mii de suflete adunate la niște băi, aproape de Brăila. Această aflare mă silește să-mi schimb ideea și să cred că Valahia ar putea fi o țară mai civilizată de vreme ce are băi care trag atâta lume la dânsele. Însă căruța poștii și întâmplările neplăcute ce întâmpin pe drum și în satul de la Balta-Albă mă fac a mă întoarce iarăși la ideea mea cea dintâi și, în urmare, mă culc cu încredințare că mă găsesc într-o țară sălbatică. Închipuiți-vă dar ce revoluție s-au făcut în creierii mei când a doua zi dimineața am văzut o mulțime de calești evropienești pline de figuri evropienești și de toalete evropienești! Nu puteam crede că eram treaz și mă socoteam a fi față la vreo fantasmagorie nepricepută; fantasmagorie cu atât mai curioasă că îmi înfățișa tot soiul de contrasturi, precum: baloane de Viena cu înhămături necunoscute pe la noi; pălării de Franța cu șlice orientale; frace cu anterie; toalete pariziene cu costumuri străine și originale. Mai adăugiți la aceste pocnitele și răcnitele poștașilor, mișcarea a treizeci de trăsuri ce se întreceau pe câmp, mulțimea cailor înhămați la dânsele, clopoțeii ce sunau la gâtul lor și, în sfârșit, efectul noutății acestor lucruri în ochii unui străin, ș-așa vă veți putea lesne închipui espresia comică a figurei mele în fața unui spectacol atât de neașteptat. (...) Înspre sară ne duserăm călări iarăși pe malul bălții, cu gând de a face o plimbare cu vaporul! Înțelegeți prea bine, domnilor, că ideea unui vapor pe Balta-Albă era în stare să-mi aducă o mirare nemărginită; dar când zării mașina ce purta un nume atât de falnic, începui a râde ca un nebun. Vaporul Bălții-Albe era o plută de grinzi, având un cort mare drept acoperiș și două roți mici de moară aninate pe laturile ei. Acele roți, care îi meritaseră numele de vapor, erau învârtite în apă de patru oameni și, prin mișcarea lor, purtau încet pluta pomenită pe fața bălții.
Ne suirăm pe dânsa vro treizeci de persoane, dame și cavaleri, precum și o bandă de lăutari țigani, și, până pe la opt ceasuri de sară, făcurăm o plimbare sentimentală sub razele lunii ce se ridicase în cer. Damele se cam temeau de furtuni și alte întâmplări ale navigărei, dar cavalerii care stau pe lângă dumnealor le făcură giurământ de a le scăpa înot din orice primejdie, și așa ne întoarserăm la mal teferi, voioși și gata de a merge la balul ce se da în satul Balta-Albă.
Acel bal, care era menit spre a-mi răsturna toate ideile mele asupra stării sălbatice a Valahiei, mă aduse într-o încântare neașteptată! Peste două sute de persoane adunate într-o sală mare ce purta numele de Cazino alcătuiau o soțietate cu totul evropienească, atât prin toaletele lor plăcute, cât și prin a lor maniere civilizate. Vă las dar să gândiți, domnilor, ce impresie îmi făcu acea adunare, mie care eram încă asurzit de strigările furioase ale poștașului din Brăila, mie care eram încă stâlcit de patul casei străjerului, mie, în sfârșit, care asistasem la scenele din târgul așezat pe malul bălții! Dar, mai cu samă, când făcui cunoștință cu câteva dame românce tinere și frumoase și când le auzii pe toate vorbind limba franceză întocmai ca niște pariziane, credeți-mă că mă socotii în palatul încântat al unui vrăjitor.
Ochii damelor atât de fărmăcători, zâmbetele lor grațioase, glasurile lor dulci, taliile lor bine făcute și care se mișcau repede în figurile contradanțului, sau treceau ca fantasme albe în vârtejul valsului; acel amestec de flori, de toalete scumpe, de lumini și de muzică mă îmbătaseră atât de mult, încât uitasem de tot că mă aflam în fundul Evropei, pe marginea Orientului. Și când se sfârși balul și când ieșii din sală și mă găsii iarăși într-un câmp pustiu, nu mă putui opri de a zice cu cea mai adâncă încredințare: «În adevăr, Valahia este o țară plină de minuni! una din țările care sunt descrise în Halima!» (...)
Iată, domnilor, istoria voiajului meu la Balta-Albă. În 24 de ceasuri am văzut atâtea lucruri nepotrivite, atâtea contrasturi originale, că nu știu nici acum dacă Valahia este o parte a lumii civilizate sau de este o provincie sălbatică!”
*
„Ce vreți, suntem aici la porțile Orientului, unde totul se înfățișează mai puțin grav...” Preluată de Mateiu I. Caragiale ca motto al romanului său Craii de Curtea-Veche, această secvență dintr-o pledoarie la un proces faimos este în multe privințe emblematică: pentru spațiul, ca și pentru mentalul românesc. Plasată la intersecția a mai multe imperii, căzând sub dominația unuia sau a altuia și schimbând astfel diferite stăpâniri, împreună cu structura politică, economică și comportamentală impusă de acestea, lumea românească a fost dintotdeauna traversată de curenții unor influențe contrare. Geografia a influențat decisiv istoria, iar epocile istorice, în derularea lor, n-au făcut decât să confirme o anumită maleabilitate specifică spiritului românesc. Iată o problematică ce poate fi abordată într-un registru conflictual, prin conturarea unor poziții iremediabil opuse. S-a mizat, excesiv și exclusiv, fie pe românism, autohtonism, tradiționalism, ruralism, purism, fie, dimpotrivă, pe europenism, internaționalism, modernism, urbanism, mozaic etnic. Dezbaterea pe marginea acestor termeni antitetici și a valorilor pe care ei le exprimă a fost o constantă a istoriei noastre culturale. Confruntarea cu noi înșine, semnele de întrebare ridicate asupra propriei condiții, certitudinile ori dubiile în legătură cu poziționarea și destinul nostru în lume sunt acte reflexive mereu reiterate de conștiința românească, pentru care problema identității este una fundamentală.
Tema poate fi punctată, însă, și într-un registru comic, în care să fie exploatat filonul de pitoresc oferit de un meridian geografic și o evoluție istorică specifică, de condiția și mentalitățile României profunde. Este modul în care procedează Vasile Alecsandri în Balta-Albă, povestire documentată pe experiența autorului și publicată, în 1848, în „Calendarul pentru români” al lui Grigore Asachi. Un tânăr pictor francez, ieșit pentru prima oară din hotarele țării lui pentru a face un voiaj în Orient, relatează unui cerc de ascultători, aflați la adăpost de norii vineți de deasupra Iașului, peripețiile sale în Valahia vecină și prietenă. De la Paris la Viena și apoi de aici, pe Dunăre, până la Brăila, peisajul se schimbă necontenit, stârnind curiozitatea călătorului și făcându-l să descindă pe uscat, pentru a înțelege mai bine specificul valah. Balta-Albă, „făcătoare de minuni”, lecuind tot felul de boli, este următorul punct din itinerariul său; și totodată, locul în care nedumerirea occidentalului devine exponențială.
Alecsandri se folosește de acest personaj complet străin de obiceiurile locului ca de un observator cu privirea proaspătă, martor ocular și obiectiv al desfășurărilor locale. Prin ochii unui străin, venit din inima culturii și civilizației europene (Franța), realitățile Valahiei se văd în toată plasticitatea lor memorabilă, amestec de Orient și Occident, lux și mizerie, maniere și înapoiere. Este o tehnică cu bun coeficient epic și dramatic, brevetată de Montesquieu în Scrisori persane. Un persan la Paris, respectiv un francez la Brăila... Culorile și mizeria Valahiei, obiceiurile ciudate ale locuitorilor, întâmplările stranii prin care trece călătorul, totul culminând cu marea scaldă în Balta-Albă și cu balul din „Cazino”, se imprimă pe retina francezului raționalist și iubitor de frumos, fără ca acesta să înțeleagă, cu adevărat, ceva. Autorul speculează cu inteligență și umor uimirile succesive ale eroului fără voie, caracterizând, prin intermediul acestui personaj-reflector, întreaga „babilonie” valahă de la mijlocul secolului al XIX-lea, formele atât de hibride ale civilizației românești. O țară practic necunoscută în Europa occidentală, dar în care există o pătură înaltă, vorbitoare de franceză; o societate în care modernizarea accelerată merge împreună cu afundarea în tradiția turcească, fracul stând alături de anteriu și toaletele „evropienești” de „șlicele” orientale. O lume fascinantă, a formelor fără fond și a fondului mereu schimbător, o „țară plină de minuni”, ca în 1001 de nopți. „Vaporul” cu care francezul se plimbă pe Balta-Albă (o plută de grinzi, cu un cort mare drept acoperiș și două roți de moară învârtite prin apă de patru oameni) este, în sens simbolic, societatea românească însăși: o ambarcațiune mereu impovizată și totuși rezistentă la toate intemperiile istoriei, adăpost precar și vehicul original – „ici aux portes de l’Orient, ou tout est pris