MITURI

De la Goya, bunicul păstrase jobenul asumându-şi
toată aventura onirică, însemnul ecvestru cu panaş
în bor de mătase pe care şi-l scotea numai în faţa
păsării fără somn!
Când venea la Bucureşti pe bidiviu descântat în piei
de broscoi, trăgea la Puţul cu Plopi, şipote verzi
ca nişte cozi de năpârcă, miez nărăvit
pe ghizduri clădite de fântânari care îndoiau
piatra de câteva ori până s-o potrivească.
Grozav îi plăcea să-şi oglindească jobenul în luciu, ca Narcis,
dar cu capul în cumpănă, ridicând braţul drept milităreşte
gata să-şi salute podoaba!
Despre plopi spunea că erau nişte copile cu pletele
pline de ciori de la care s-ar fi molipsit tot CiÅŸmigiul !
În Poiană, colţ cu benzinăria din Brezoianu locuiesc eu.

După câteva înghiţituri, gura bunicului scotea abur
alb de narcisă, uşor de trăit lângă mit,
de înfloriri, gândindu-se pe sine...
*
Să opreşti cuvântul din tremur, să răstălmăceşti
înţelesul genunchiului care se moaie, îşi dă pe faţă
pasul greoi al trecerii spre singura lume luminată din tine
mieroasă ademenire, soră de-arsură cu luna...
Să resimţi apăsarea de fluturi ori trilul barbar al vrăbiilor
când puiul de cuc se preface, totuna de dulci, gata să
compensezi cu glasul tău obsedantul prototip al oricărei
muzici, chemând încet spre cuşca-nsângerată
pantera semeţită, leul din gând şi singurul pripas,
mitul muşcat de vârcolac, lupoaica zeilor ce mint,
numai coadă şi fălci, devoratoare de stele
până absoarbe tot cerul...
*
Paradă de-arabescuri moi
excizii lungi de dinapoi,
un mit urban,
inimă grea de şobolan
constrânsă de sacâz în corzi
din rustic ÅŸi republican
spre rafinată alboradă în duet,
atinÅŸi de cer concomitent
în boldul lui.

O poveste clasică de familie
începe cu nişte ace de siguranţă
anomalii proletare
investiţii în aparatură de sănătate mintală
frigiderul pentru râme eşalonat în rate
lunare îngheaţă testul de sarcină
şi te întrebi dacă norocul
are vreo legătură cu proba ta de urină...

Nu ai nici un amestec
te simţi subţire ca untul
pe pâinea tăiată în două.
Degradarea istorică în pandeme totemice
articulează sofisticatul bufet suedez
cu lichior de ouă
şi sos de lăptuci excitante
pentru creaţii ratate,
contra conformitate este mai sigură
vaccinarea din ţesutul valid
de la sir placentar
până la măturătorii de baligă
care încheie parada.
*
Şi dacă singură eşti mit al lumii
care doare? Ereticul clădindu-şi rug
din aÅŸchii smulse din statui
sau piromanul implicit
cioplind odoare?
*
Pe fundalul femeii nesigure dezvelite
în dreptul frunţii, umbra s-ar mai supune
rânduielii din zori cu măturători încrezători
în comori dintr-un mirabil găvan,
glindire în spuza viselor arse de vii
arcuirea gestului prăfuit reclădind
sufletul aruncării, mitul falsei identificări
din componistica îmbrăţişării când fiecare
priveşte peste umărul celuilalt ruine aliniate
până la ultimul act al gunoierului care nu vrea
să ştie decât lumea purificată de el.

Dintre coapsele albului controversat nechează
pulberi sirepe, pigmentează detaşări rânduite
din iepe cu mânji care nu văd decât esenţialul
până umbra reintră, se îneacă în sângele ei,
dintrodată mutaţie în ceea ce de mult
treuia să răsfrângă ceremonia unei nunţi de hârtie
neprihănit ghemotoc furat de vânt
din bătaia pojarului...

Laşi vântul să bântuie hybrisul înserărilor
cu nonşalanţa cuvântului dinaintea sfinţitei înseninări...
*
Când fluviul dă-n clocot,
poetul încalecă mitul nedesluşirii,
lumea lipeÅŸte urechea de neguri orizontale,
îl crede! până la ziuă reinventează galopul
şi valul crapă galben copite-nstelate.

Legiuni aproape inerte gata să cadă
în trufia din urmă sorb frunzele laptelui;
patrie interzisă lentilelor aburite
gata să devină un simbol mare şi grav
urcă întruna la cer mistice broaşte
cu mormolocii în cârcă...

Toma GRIGORIE

La ceas de seară

Sub umbrarul lunii, viaţa
a schiţat un zâmbet fugar,
cu picioarele strâmbe.
Evadat din covată, copilul a prins
riduri pe scâncetul vârstei.
Un excurs donquijotesc printre morile
de vânt şi-a pus amprenta
pe zidurile prin care a trecut.
La ceas de seară, un paj gârbov
se anină de trena crăiesei
ce-l va duce
în ţara minunilor veşnice.

Penitenţa de-o viaţă

Îngenunchez în poezia aceasta
ca într-un sanctuar
cu relicve de îngeri.
Pe buza candelei înfloreşte
un strop din sângele Domnului.
Mă încrâncenez să extrag cuvintele
insinuate în carnea ei sidefie.
Învăţ perpetuu, dar niciodată
nu ştiu să-i oblojesc sublim
rănile provocate de silabe.
Mă dor genunchii de penitenţa
la care mă supune
de-o viaţă.

Fără casă

Oameni debusolaţi
împart mesele zilei
în bucăţi de pâine mucegăită.
Noaptea îi prinde pe cei fără casă
chircindu-se la streaÅŸina lunii.
Cu tot avutul în sacoşe soioase,
put ca un tomberon mobil .
O rază de fericire
le inundă, vara, feţele creponate
celor rămaşi pe picioare,
după iataganele gerului.
Gările îi atrag ca un magnet,
deşi nu pleacă nicăieri.
Şi totuşi visează .

***
Atâta lumină în grotă
coboară din cer
când se roagă ascetul.
Viaţa lumească,
atât de departe.
Doar plânsul apei în stâncă
măsoară tăcerea.
Trupul - o adiere de vânt -
poartă un suflet de înalt,
cât o bucată de cer.
Omul sfânt -
umbra lui Dumnezeu
pe pământ.

Cometa cu coadă
Lui Patrel Berceanu

Poezia n-a expiat
pe buzele poetului
mort tânăr.
A dobândit trup nemuritor
din spiritul lui.
Păşea pe stele
ca pe dalele străzii,
precum Iisus pe ape.

Noapte de dincolo
a zărit uşor
cometa cu coadă.