Prin volumul Leagăn de nisip, apărut la Editura Universal Dalsi, în 2006, Ioana Sandu își definește un perimetru al cuvintelor care să o exprime cât mai fidel, cât mai aproape de trăirea sa intens-feminină, cu accent pe evocarea stărilor ce însoțesc trecerea. Teama de „pulberea tristeții fără de margini“ și de semnele iernii care ard „ca o mare tristețe“ conturează viziuni pesimiste, într-un registru imagistic contrastant, între suavitate și crispare.
Starea dominantă este melancolia, regretele însoțesc chiar și notațiile luminoase, încărcate de oarecare seninătate. Într-o „lume fără tipare“ – cum îi apare poetei spațiul existențial - gândurile „foșnesc prin mesteceni ca păsările toamnei“, amintirile sunt „înșirate pe chip“, plânsul „s-a întins pe treptele casei“, iar întrebările „nu se mai întorc / în lăcașul de sălcii“. Comunicarea cu ceilalți este tot mai dificilă, iar în această arie a monologului apăsător orice semnal dinspre oameni îi pare obositor, sacadat, de domeniul automatismului. Chiar și „în tăietura visului alb“, se aude „rostogolirea ultimelor lacrimi“ și, ca într-o „gară fără adăpost“, numele „intră-n uitare / ca o daltă într-un zid de tristețe, / ca un tren răsturnat peste noapte...“ (Portret de august). Parcă „nimic nu se mai potrivește / pentru un alt început“! Între fântâni sunt numai „pași obosiți“, iar dincolo de ardere se simte „miros de scrum“ și „se aprind rănile“ (p. 66).
Totuși, nu este vorba de un univers în dezagregare, ci de acuitatea percepției senzoriale: caii miros a drum lung, e frig între vise, „înflorește umărul stâng“, câinele „bea din izvor / tăcut / apa nesomnului“, cerul „se scutură de păsări“ etc. Acestei avalanșe de senzații îi corespunde un sens al așteptării, al nostalgiei celor neîmplinite și al iluziei: „De
ți-ai face popas între două iluzii / ai ști că numai plecările tale / m-au lăsat în poartă / cu mâinile în formă de cruce, / au lăsat drumurile întunecate / în ecoul sfâșietor / hăuind dinspre mine, / au osândit timpul mai tânăr / capcană de jertfe, / au spânzurat echilibrul meu treaz / la porțile străine“ (Nostalgie de vară). Tocmai pentru că se află „în marginea toamnei“, pe un traseu incendiar al ființei, poeta își construiește simboluri terifiante precum calul alb, calul negru, caii nopții care „se îndeamnă spre cruce“, „sălbăticiunea înfometată“ sau femeia străină care îi bântuie existența răvășită. Toate îndemnurile sunt adumbrite de „năluci și himere surpate de zei“, de „absențele cu amintiri“, care o împrejmuie, de somnul care „se trage sub piatră“, de vântul ce „răstoarnă tristețile-n prund“ și de caii care „merg șchiopătând prin nopțile lungi“. Acest parcurs sentimental, cu indefinite reflexe interioare, generează meditația leagănului de nisip – a nisipului „ce rămâne pe mal / tihnit numai sub genunchiul / de închinăciune“ (p. 41),
Alte câteva poeme de reținut (Izbăvire, În februarie, Omul pădurii, 16 noiembrie, Cuibul iernii) susțin un cântec al vârstei căruia i se circumscriu aceste melancolii poetice.