Lucrare întru rostul poeziei

Dupã aproape patru decenii de la debutul editorial cu volumul de versuri „Naºterea zeiþei“ (1968), Ileana Roman ni se relevã ca o prezenþã liricã de necontestat în poezia de azi, deosebit de actualã prin mesajul scrisului sãu, dar aparþinând, totuºi, unei generaþii care ºi-a spus rãsunãtor cuvântul în materie creatoare.

Ceea ce aduce nou volumul Figuri de stil (Ed. Brumar, Timiºoara, 2006) este schimbarea accentului de la cãutarea spaþiului rostirii poetice la fixarea în chiar rostul acestei rostiri, care este al poeziei înseºi. Mutarea este foarte importantã în destinul poetei severinene, aflatã în momentul sãu de referinþã, bine reflectat de recenta carte. Formula barbianã a jocului secund se resimte cu prisosinþã, însã ca interfaþã ºi nicidecum ca spirit cãlãuzitor. „Figurile de stil“ sunt, la urma urmei, „mici tertipuri“ menite sã disimuleze „fricile speranþei“, angoasa stârnitã de absurdul existenþial, de pãtrunderea în labirintica lume kafkianã, în realul dureros de dramatic, altfel de neînchipuit: „Nu puteam nici sã-mi închipui / ªi-am recurs la mici tertipuri / Trãgând de perdele-n jos. / Printre lungi tãceri ºi chele / Mi-am vãzut ca prin zãbrele / Trupul meu fãrã dantele / Singur, însã albicios.“ (La castel). Ce mai vede poeta dincolo de dantelãria stilisticã? Viziunile sale surprind ipostaze groteºti, în alãturãri de-a dreptul imposibile, în vizibilã tangenþã cu onirismul dimoviano-urmuzian; poeta vede castelul (a se citi: propria fiinþare) de dupã draperii  cotropit de spaimã ºi întuneric, în ciuda veºmintelor alese ce îl împodobesc: „Chiar ºi fricã-mea cea mare / Se-nmulþise prin sertare / ªi-n unghere mari ºi reci. / Celelalte frici mici zebre / S-au lãsat mai fãrã febre / Sã se schimbe prin tenebre / În albaºtri lilieci“ (ibidem, p. 9). Stranietatea se regãseºte în imagini ale fluxului abisal, în acele cliºee obsesive care includ o mare parte a trãirii iraþionale dar cu atât mai intense ºi sugestive, de o inerentã expresivitate poeticã: viermele „s-a suit în vis“, copacului „pãsãrelnic“ îi plãcea „stilul aripei“ ºi „fãcuse cu mine un copil“ (Cezar Baltag zicea: „o femeie a iubit un deal“!), propriul „râs bolnav“ este gãsit pe masã în zori (ceasurile lui Dali se prelingeau de pe mese...) etc. În notã baladescã, excelentul poem „Guguºtiucii“ surprinde imaterialitatea uguitului acestor fiinþe („Auzeam sunete stranii / Scuturând din vis castanii), iar alt „pohem“ este dedicat „spãlãrii sticlelor clasice“ în cada unde acestea încep sã intoneze aria gâl-gâl pe motivul lao-tzi-an despre „rostul golului“ (cu ironica trimitere la hilarele ipostaze ale acestui... pohetic gen).

Subtile abilitãþi de artã poeticã probeazã Ileana Roman în direcþia escamotãrii  marilor teme existenþiale ºi a gravitãþii obositoare, preferând a-i face tristeþii cu ochiul apãsând pe latura ludicã, pe virtuþile pozitive ale rostirii, spre descreþirea frunþii fãrã a nesocoti sensurile profunde. Derularea carnavalescã a „scenariului“ ficþional nu adumbreºte crudul adevãr, lãsându-l pe acesta sã transparã printre spumoasele  figuri de stil: „Însuºi chipul ne... expune, / Platon avea chip de câine, / Dante - un profil de cal. / Însã râsu-plânsu-i mare / Doar pe chipul celor care / Cresc jigodii, ºerpi, hiare / Chiar în sânul lor loial“ (Mi-metis). În „vedenii“ ºi „respirale“ haioase, cum spun unele titluri de poeme, sunt surprinse, la modul categoric, „tabloul agrest“ în care „Chiar pe coapsele Mariei / paºte calul primãriei“ ori scena cu acei „soldaþi neînarmaþi“ care „trag din þigãri ºi fac femei“, amintindu-ne de ghiduºiile non-conformiste ale lui Geo Dumitrescu sau, mai aproape, de ingenioasele refugii poematice ale lui ªerban Foarþã. Poetei îi displac  crisparea, tonul morganatic, glacial, cãutând formula mlãdioasã, zicerile sprinþare, atitudinea neconvenþionalã. Rodul acestei opþiuni este o poezie de efect, dar nicidecum facilã, cu inflexiuni armonice greu de obþinut.

Viziunile Ilenei Roman duc, în esenþã, spre Cuvânt, în încercarea de a descoperi „punctul / De unde sunetul pornea întâi“. În pãienjeniºul sensurilor ascunse, Cuvântul aºteaptã  asemenea paingului în centrul pânzei lui - ca o „rãstignire / Rotundã cu neantul în ea“. Citatele sunt din antologicul poem Cercul, care lasã sã se întrevadã liniile unei arte  poetice care motiveazã efortul creator: „Lucram deci la povestea acestui cuvânt / Închis ermetic ºi-nghiþit de sine - / Sferã perfectã în eclipsã / Un gol mormânt în fine“. Acest „haos cu rostogoliri“ stârneºte dorinþa de a prinde nevãzutul ºi de a-i sesiza uimitoarea miºcare: „Fiecare gurã de fapt înghiþea / Sunetul celeilalte, ecoul - // Încât el însuºi devenise brusc / Un continuu, un prelins ecou / Al unei peºteri universale / În care mã-nghiþeam ºi eu“.

Miracolul rostirii constã, finalmente, în sensibilizarea nevãzutului, în umplerea acestuia cu fiinþã vorbitã (sau chiar cu fiinþa vorbirii!), în construirea neantului cu amintiri: „Puteam sã prind încet cuvântul / Sã-l dau de-a dura pânã-n morminte / Sã-l sparg direct ca pe un vas / Iar cioburile sã-ºi aducã aminte. // Dar ºtiam cã amintirile sunt / Calul de-o broascã þestoasã priponit / Eu vreau cuvântul clar, cursiv / Cum Râul pentru Heraclit“.

Dacã socotim ºi latura inovatoare a limbajului poetic, se poate spune cã Figuri de stil de Ileana Roman propune un stil de poezie cu pregnantã figurã creatoare în poezia actualã.