A fost ÅŸi ceva

O particularitate  a romanelor lui Nicolae Breban a fost de la început integrarea eseului în discursul narativ, a reflecÅ£iilor morale, politice sau filosofice, a teoriilor despre raporturile umane, despre societate, religie, istorie, puse în seama personajelor sau dezvoltate nemijlocit de autor. Unora li s-a părut excesivă această pătrundere a eseului în roman, a divagărilor pe tot felul de teme, conducând până la urmă la destrămarea  epicului ÅŸi la împalidarea prezenÅ£elor umane. AlÅ£ii, dimpotrivă, au considerat că tocmai aici trebuie căutată originalitatea ÅŸi forÅ£a prozei lui Nicolae Breban.
Ce observăm de la un timp este că eseismul prozatorului, fără a părăsi romanele, deversează în cărţi de sine stătătoare. Acestea compun deja o secţiune aparte a scrierilor brebaniene, cantitativ impunătoare şi de neocolit când e vorba să fie judecată opera lui Breban în ansamblu. Să dau şi câteva titluri: Confesiuni violente, 1994, Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, 1997, Riscul în cultură, 1997, Stricte amintiri literare, 2001, Sensul vieţii (I,II,III)în 2000 şi în anii următori. Este vorba şi de memorialistică în aceste cărţi, de evocarea unor oameni, scriitori şi nu numai, care au contat în viaţa lui Breban, de experienţele trăite de el pe scena publică şi în lumea literară românească, apoi în exil, dar miza lor primordială nu este rememorarea ci reflecţia, speculaţia cu idei şi concepte.
Cărţilor enumerate li se adaugă Vinovaţi fără vină (editura Ideea Europeană), un eseu de 240 de pagini aşternut pe nerăsuflate la începutul toamnei lui 2006, între 26 august şi 16 octombrie, cum notează scrupulos autorul după ce l-a încheiat. Pe marginea acestui text brebanian recent voi face aici câteva însemnări care, din păcate, nu vor putea fi altfel decât rezumative, simplificând, vrând-nevrând, problema complexă adusă de prozator în discuţie. O problemă întâi de toate morală, dar şi filozofică, aceea a vinovăţiei sau, mai exact spus, a conştiinţei vinovăţiei şi a asumării acesteia.
Dintru început eseistul distinge între vinovăţia individuală şi vinovăţia de grup, între \"vinovăţia persoanei, a individului\" şi \"vinovăţia de grup amplu, constituit în timp\". Vinovăţiile individuale, ni se explică, interesează literatura, îi furnizează acesteia cazuri generatoare de mari personaje, de la acelea ale lui Stendhal şi Balzac, fondatorii romanului modern, trecând la acel \"erou al timpului nostru\" creat de Lermontov, la eroii dostoievskieni, la cei ai existenţialiştilor, spre a ajunge la cei ai literaturii contemporane.
Vinovăţiile de grup, vinovăţiile colective, vinovăţiile popoarelor care au suportat dictaturi sau au dezlănÅ£uit războaie absurde, acestea Å£in de resortul  istoriei.
Nicolae Breban, în eseul său, apelează şi la unele concepte discutabile, cum ar fi destinul popoarelor, discutabile mai ales când e să fie exemplificate, materializate prin invocarea unor \"cazuri\". Ca român care e totodată şi neamţ, Breban se vede îndemnat să pună în paralelă destinul românilor cu al nemţilor, sprijinit pe ceea ce consideră că au fost similitudini în istoria celor două popoare: unificarea statală târzie, îndurarea unor experienţe totalitare, sfâşierea teritoriului. Şi cam atât. În rest, numai nepotriviri de \"destin\", ca să nu mai vorbim despre deosebirile de psihologie şi de comportare: ordinea nemţească - haosul românesc, tenacitatea nemţească - delăsarea românească ş.a.m.d.
Speculând în jurul unor astfel de asemănări ÅŸi deosebiri de destin, Breban vorbeÅŸte ÅŸi despre erorile noastre istorice (ale românilor), una dintre cele mai grave părându-i-se a fi fost, în ordine morală, întoarcerea  armelor împotriva aliatului în august 1944. Moral acest act ne va apăsa veÅŸnic, crede Breban, ÅŸi la fel cred ÅŸi alÅ£ii. Dar, întrebat, ce să fi făcut? Mergând cu germanii până la capăt nu am fi pierdut definitiv ÅŸi Ardealul ÅŸi poate ÅŸi mai mult? Dar să nu fac istorie contrafactuală.
Perioada postbelică, a vinovăţiilor individuale ÅŸi colective, Breban o examinează din perspectiva mai ales a scriitorului, cu o luciditate care  îi îngăduie să vadă ÅŸi ce a fost \"bine\" în vremurile când era \"rău\". Principalul bine: \"formidabila complicitate cu publicul românesc\". A scriitorului, se înÅ£elege. Astfel au putut să apară, în anii comunismului, opere autentice, \"o literatură de înalt nivel\".
În final eseistul revine la ideea preocupantă a \"vinovăţiei colective\", conchizând că recunoaşterea şi asumarea păcatelor, a erorilor trebuie făcute în aceeaşi măsură cu asumarea meritelor şi a eventualelor izbânzi. Ar fi un semn al forţei şi o premisă a salvării. \"Recunoaşterea vinei, asumarea ei s-ar putea transforma în contrariul ei\". O încheiere tonică, tipic brebaniană.