Păstrând credinţa, în fond străveche, că omul este o fiinţă fabulatorie, creator şi consumator insaţiabil de poveşti, Florina Ilis a reuşit să marcheze prin romanele sale, la modul cel mai vizibil, victoria epicului asupra experimentului, dar şi a ficţiunii asupra autobiografiei, în proza românească actuală. Deşi numele ei a devenit cunoscut publicului larg abia după ce Cruciada copiilor (Editura Cartea Românescă, 2005) a obţinut aproape toate premiile literare ale anului, scriitoarea avea deja experienţa prozei de respiraţie lungă prin cele două romane publicate de Editura Echinox din Cluj, Coborârea de pe cruce (2001) şi Chemarea lui Matei (2002). Împreună, cele trei scrieri ample alcătuiesc aşa-numita trilogie a virgulei, absenţa punctului fiind singura găselniţă de tip experimentalist pe care autoarea şi-a permis-o, dându-i însă o funcţie simbolică, de a sugera curgerea meandrică şi adiţionantă, cumulativă a vieţii, al cărei punct final nu poate fi decât moartea (v. interviul din Observator cultural, nr. 56/2006). Coborârea de pe cruce, romanul de debut al Florinei Ilis (Editura Cartea Românească, Ediţia a II-a, revăzută, Bucureşti, 2006) reprezintă în amintita trilogie, conform propriei clasificări a autoarei, "romanul creatorului", Chemarea lui Matei pe acela "al eului", iar Cruciada copiilor "romanul lumii" (v. interviul din Addenda cărţii). Tema dominantă este într-adevăr aceea a creaţiei artistice, ilustrată prin existenţa pictorului Theodor Ignat şi susţinută de teme secundare precum iubirea, credinţa, căutarea de sine, sacrificiul, destinul. "Carnaţia" epică realistă, bogată şi densă (circumscrisă spaţio-temporal României anilor '90, plus peregrinările la Roma şi la Paris ale protagonistului) se sprijină pe "scheletul" a două mituri fundamentale: mitul universal faustic şi mitul autohton al meşterului Manole. Schema mitică sintetizatoare este uşor identificabilă, plecând chiar de la numele cu valoare simbolică ale personajelor: Ignat trimite la sărbătoarea păgână a sacrificării porcului, asociată astăzi cu sărbătoarea Crăciunului, iubirile "sacrificate" de Theo pe altarul creaţiei se numesc Aida (nu întâmplător violonistă, amintind de Aida din opera lui Verdi, care se sacrifică din dragoste, îngropându-se de vie alături de iubitul său într-o subterană de piatră), Ana şi Anne. Suprimarea fizică din legendă a meşterului Manole este transpusă în romanul Florinei Ilis într-o moarte simbolică a creatorului, orbirea, sacrificiul suprem la care ajunge Theo ca să nu-şi trădeze cea mai puternică şi cea mai devoratoare iubire: pictura de pe pereţii bisericii. Pierderea vederii poate fi totodată preţul pactului cu diavolul, pentru că la realizarea creaţiei, religioasă în formă, nu concurase, după mărturisirea artistului, credinţa în Dumnezeu, ci credinţa în propriul geniu: ".am putut picta (.) cu atâta forţă, fiindcă am avut mereu la îndemână singurul lucru de preţ pe care un artist îl poate sacrifica, iubirea, şi cu cât mai multă iubire sacrificam (.) cu atât mai sus se înălţa arta mea, acesta a fost pactul meu, şi mi s-a dat iubire (.) pentru ca să-mi fie cât mai dureroasă renunţarea, Aida, Ana, Anne, una şi aceeaşi iubire amestecată cu vopselele de pe perete, acum sunt singur, n-am isprăvit biserica şi nu mai am ce da, mi se va lua lumina ochilor?! (.) ce putea Daniel să-i răspundă atunci?! Ce poate să-i răspundă astăzi, când preţul a fost plătit?!". Există în carte şi câteva dialoguri între pictor şi un personaj invizibil şi nenumit, cârtitor şi maliţios (de genul celor ale lui Adrian Leverkühn sau Ivan Karamazov), diavolul, în registrul simbolic al romanului, dublul demonic al fiinţei, în planul realului sau umbra din inconştient (v. Jung), adusă la lumină în delirul provocat de oboseală şi de post. Mai apare însă şi un alt fel de pact sau mai degrabă o promisiune (amintind de aceea din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte): până la doi ani Theo suferise de o boală misterioasă, numită popular "răul copiilor"; nici preotul şi nici doctorul nu reuşiseră să oprească plânsul copilului; părinţii l-au dus apoi la o vrăjitoare care i-a şoptit un descântec la ureche, făcându-l să tacă. Tânărul Theo va asocia, inexplicabil, taina din copilărie şi limba necunoscută a vrăjitoarei cu limba franceză, pe care o vorbeşte şi Ana şi de care se va îndrăgosti, din acest motiv, iremediabil. Discursul narativ este construit pe două voci, a naratorului Daniel şi cea din jurnal, a lui Theo şi se structurează pe două planuri temporale. În planul prezentului, Daniel, copilul găsit şi adoptat de către părintele Ioan (un fel de stareţ Zosima al locului), care-l ajutase pe Theo la pictura bisericii, se regăseşte alături de prietenul său rămas orb ca să-l sprijine moral. Pictura este încă neterminată, părintele Ioan a murit, iar actualul stareţ doreşte grabnic încheierea lucrării pentru a sfinţi noua biserică. Reîntors la mănăstire cu scopul de a-l convinge pe părintele Varava că Theo, în ciuda pierderii vederii (şi în supremul său orgoliu de a învinge destinul potrivnic), va încerca să sfârşească pictura antamată, Daniel află cu durere că acesta vrea s-o dea jos, pentru că o găseşte înspăimântătoare şi infidelă canoanelor tradiţiei iconografice creştin-ortodoxe. În celălalt plan, al trecutului, se înscriu însemnările diaristice ale lui Theo şi amintirile lui Daniel. Lectura jurnalului întreprinsă de către Daniel pentru prietenul orb şi, de la un punct încolo doar pentru sine, echivalează cu un fel de terapie, ajutându-i să înţeleagă şi să se înţeleagă pe ei înşişi. Mai mult decât Theo, artistul acum nevăzător, dar la fel de torturat de patima creaţiei, cel aflat în criză este inocentul Daniel. După îndelungi rătăciri pe cărările vieţii, presărate cu diverse tentaţii şi voluptăţi, Theo îşi găsise chemarea, sacrificându-i, fie şi vremelnic, iubirea, şi în cele din urmă chiar lumina ochilor. Căutarea nu fusese lipsită de ezitări şi de temeri: "Mi-era frică, frică de destinul meu! Crezi că e atât de uşor să-ţi recunoşti destinul!". Este rândul lui Daniel, purtătorul de nume predestinat sihăstriei, să-şi caute rostul, oscilând dilematic între dorinţa de a se călugări şi nevoia de a cunoaşte, între ascetism şi bucuriile păcătoase ale existenţei, între credinţă şi iubire. Înainte de ispita întrupată în Diana, fata părintelui Dumitru, în Bildungsromanul lui Daniel, Theo joacă rolul, prin desenele şi prin relatarea poveştilor lui de dragoste, de maestru iniţiator în tainele vieţii, de "ispititor": "Ar fi păcat, Daniel, să nu cunoşti iubirea (.) Eu în locul tău (.) aş rămâne un an, nu mai mult, şi-aş face toate păcatele, mai ales unul (.) M-aş îndrăgosti!". Această stare de derută existenţială care defineşte condiţia personajelor principale justifică şi titlul romanului: Coborârea de pe cruce (scenă pictată şi de Theo într-un tablou) este, în concepţia scriitoarei, un moment dilematic, de neîncredere, dar şi de aşteptare a miracolului Învierii. Dacă Daniel, aşa cum s-a mai observat, pare un fel de Alioşa Karamazov, Theo este tipul creatorului înzestrat cu geniu, demonic în sensul goetheean al termenului (v. Poezie şi adevăr), trufaş până peste marginile iertate: "În biserică, Daniel, nu-i loc decât de un singur Dumnezeu!", adică de pictorul Theo (gr. Theos = Dumnezeu). Ucenicul neascultător al meşterului Luca se răzvrăteşte împotriva canoanelor artei religioase, pe care o revoluţionează în pânzele sale, încercând s-o racordeze la lumea contemporană desacralizată. Însă nu lipsa credinţei, pe care o incriminează părintele Varava, este hybris-ul lui. Theodor are dor de Dumnezeu, credinţa îl locuieşte şi părintele Ioan, cel cu aură de sfânt, a văzut-o. Theo nu are pasiunea credinţei, întrucât patima lui nemăsurată se îndreaptă toată spre pictură, în care vede forma sa de mântuire. În contrast cu tablourile înfăţişând subiecte biblice, aproape blasfemiatoare, pictura realizată în biserică pare a sugera ceea ce Rudolf Otto numeşte numinos. Theo învăţase, cum va învăţa şi Daniel, că sfinţenia nu este dată, că ea se câştigă clipă de clipă în lupta cu păcatul: "relaţia cu Dumnezeu nu-i o continuă stare de a te afla în preajma lui, acest mod de a te crede aşezat permanent lângă Dumnezeu şi de a-ţi putea vedea între timp liniştit de treburi lumeşti mi se pare mai degrabă o totală lipsă de credinţă, apropierea de Dumnezeu e o veşnică luptă cu tine însuţi, câştigi cu multă greutate un pas, ca să pierzi într-o doară mii de paşi, eşti şi nu eşti". Acesta este sensul picturii sale, dezvăluit de către Daniel: să tulbure, să neliniştească, să reamintească natura adevărată, numinoasă a divinului oamenilor care şi L-au apropriat atât de mult pe Dumnezeu, încât au uitat să se mai teamă de El. Finalul romanului rămâne deschis, eroii nu se pot desprinde din hora contrariilor, dar îşi lasă inimile "să vorbească", după îndemnul "testamentar" al părintelui Ioan pentru Daniel. Sfâşierea între chemări diferite, energia ambivalentă, constructivă şi distructivă, neputinţa fixării definitive, trăsături specifice psihologiilor complexe, naturilor daimonice, dau seamă de farmecul dureros al vieţii, surprins de Florina Ilis, în Coborârea de pe cruce, cu rafinamentul şi cu acuitatea adevăratei arte.