Rocambolescul în haine postmoderniste

Cu gesticulaþie caragialescã, dar cu þinutã de parabolã ori alegorie, Christina Domestica ºi Vânãtorii de suflete (Humanitas, 2006) ni-l recomandã (din nou) pe Petru Cimpoeºu drept foarte echipat ca radar pentru psihologia naþiei sale, ca ºi a omului, în genere, amator, dintotdeauna, de naraþiuni oricât de bizare, bune însã de potolit – sau de stârnit? – fantasmele ºi stihiile subeurilor fiecãruia. Densitatea de scenarii ale manipulãrii, prin securiºti, extratereºtri, MISA ori politicieni machiavelici este aiuritoare, dar conjecturile se fac în modul cel mai firesc, fel de a admite cã autorul, bun digerator de presã ºi om informat, cu vocaþie, sã zic aºa, a actualitãþii, asambleazã creditabil, din punctul de vedere narativ, semnele cu care suntem bombardaþi ºi le conferã un aer familiar. Procedura are proprietatea cã, deºi poveºtile produse pot, separat, sã respingã prin cota de senzaþional, sufocantã, toate la un loc creeazã acea senzaþie stranie, traductibilã în exclamaþia Dar dacã, totuºi....!? Acest tip de reacþie, prezentã ºi la intelectualii rasaþi, deºi ei nu o recunosc decât în regim de maximã discreþie, funcþioneazã ca o supapã, binevenitã, de altfel, pentru toate frustrãrile generate de teoriile ºtiinþifice, dispuse vizibil, în perioada post-Einstein, sã spunem, sã facã loc metaforizãrii, impreciziei terminologice, misterului.

Din atare unghi, Petru Cimpoeºu scrie un roman categoric atrãgãtor prin dozajul suspansului, reactivând, în cititor, o coardã de care alþi ficþionari, intricat confesivi ºi megalomani, au cam uitat: simþul detectivistic. Prozatorul „pur” are interesul, sau mãcar instinctul, de a ajunge cu publicul la o relaþie interactivã; avem, de aceea, cu Christina Domestica, o demonstraþie de „respect” faþã de pretenþiile unui lector contemporan, ce pretinde nu doar pregnanþã a scriiturii, ci ºi un story acut, greu de uitat. Or, aici e punctul forte, în calitatea filmicã, „americãneascã” (unele scene parcã aduc, vag, în memorie, amorse din Hangar 18 sau din filme ale lui Spielberg) a derulãrii faptelor, „senzaþionale”, dar logice, întrucât trebuie sã concedem cã are ºi registrul senzaþionalis, coerenþa sa. Altminteri, ar ieºi un galimatias; aºa, avem de-a face cu cadru social-politic recognoscibil, apãsat de elemente fantasy, cu grija ca ele sã aibã baze speculative prestigioase. Ne vom întâlni cu teorii – transpuse naiv-amuzant, în tot cazul fãrã intuiþia gravitãþii de fond, cum ar explica Gavrilescu al lui Eliade ce i se întâmplã – culese din Platon, Campanela, Swedenborg, Gödel, Prigogine, Schrödinger, Mach, ºi relaþionate fãrã efort cu mainstream-ul cãrþii.

Premisa e deja rocambolescã: fenomene misterioase multiple se petrec, în Pacific,  pe insula Roland, proprietate secretã, devenitã apoi invizibilã, a statului român, administratã, de nevoie, în cotutelã cu americanii, care deþin, evident, baze militare acolo. E de la sine înþeles cã lucruri serioase, precum echilibrul mondial de forþe, vor fi explicate prin potenþialul special, „paranormal” al insulei. O cazuisticã întreagã e pusã în slujba demonstrãrii felului în care România a devenit putere colonialã, ºi sigur cã prima întrebare ar viza specificul poporului acestui teritoriu de peste mãri, cu o climã ce „îndemna la lene”. Portretul etnic are de ce sã nu-i prea încânte pe unii: „...cei mai mulþi dintre rolanzi preferau sã fie consideraþi handicapaþi, ca sã primeascã ajutor social. Unii mai întreprinzãtori cultivau canabis, câþiva îºi pierdeau vremea încercând sã pescuiascã, ºi numai o micã parte se îndeletnicea cu furtiºagurile sau prostituþia, restul fiind ocupaþi în alte activitãþi, cum ar fi aºa-zisele adopþii internaþionale. Uneori, copiii erau vânduþi înainte de a se naºte”.

Coabiteazã cu rolanzii militarii americani, printre care un simpatic doctor Thomas, ucis în condiþii suspecte, un colonel cam dezabuzat numit Pruritanal (un soldat se cheamã Khapsek, un cãpitan Jegg), un ofiþer inferior, Vic, a cãrui soþie este chiar Christina, fiinþã gracilã ºi temãtoare pânã la ipohondrie, aleasã, pentru bunãtatea ei buimacã (Vic o face „ridicolã”), sã intre într-o ecuaþie spiritistã, cu aport extraterestru (sã stea, spre pildã, în centrul Marii Spirale MISA). Eroina, „o provincialã conformistã pânã în mãduva unghiilor din aºa-zisa specie Domestica”, este depãºitã de avalanºa de evenimente ciudate survenite pe insulã, ºi ajunge sã-ºi caute soþul dispãrut cu ajutorul unui evadat de la balamuc, purtãtor al personalitãþii lui Nicolae Ceauºescu, cãruia îi scrie, de altfel, ºi memoriile, dictatorul aflându-se, de fapt, în Cuba, refugiat dupã tumultul din decembrie 1989. Câteva dintre temele ºi temerile postdecembriste apar de asemenea, cum apar evocaþi ºi Ion Mihai Pacepa, Emil Constantinescu, Traian Bãsescu, Ioana Maria Vlas, ceea ce infuzeazã intrigii o indenegabilã „soliditate” analiticã. Pe de altã parte, deºi subiectele sunt din gama celor ce au schimbat ºi schimonosit vieþi, modul de tratare e, în mare parte (mai puþin finalul, de o tristeþe grea ca o lespede) de un comic nebun. Comentându-se traseul unor banale cisterne, se face referire la strategia oblicitãþii, în termenii urmãtori: „...distanþa cea mai scurtã dintre un scop ºi realizarea lui nu este acþiunea directã, în linie dreaptã, cum s-ar putea crede la prima vedere, ci acþiunea în linie oblicã; despre linia oblicã nu se poate spune nici cã ar fi dreaptã, nici cã nu ar fi. Un exemplu  cât se poate de sugestiv în aceastã privinþã îl oferã celebrul fotbalist Beckham, care loveºte mingea ca ºi cum ar trimite-o în altã parte, totuºi ea se duce unde trebuie”. În alt loc i se atribuie lui Bertrand Russell o teorie despre cheli, iar îndesirea întâlnirilor de gradul trei atrage ideea cã trebuie intensificate mãsurile ...anticorupþie. Am zis comic nebun, dar, în fond, vraiºtea fapticã ºi logicã descrie un mod de a fi ce nu inspirã irealitate sau voie-bunã, ci dimpotrivã. Lucrurile se învârtesc în jurul Sfârºitului Lumii, vãzut ca non-violent, ci doar ca triumf al incapabililor ºi ticãloºilor: „Iar oamenii cinstiþi, dacã vor mai fi, vor înnebuni de bunãvoie”. Sufletele se vor fi vânat.

Romanul lui Petru Cimpoeºu, cu ductus rocambolesc în era Internetului, este o probã excelentã de administrat scepticilor care se îndoiesc de faptul cã avem, azi, prozã de calitate.