În căutarea fericirii (pierdute?)
Gabriel COȘOVEANU
Avem, în Se înnoptează. Se lasă ceață (Polirom 2006), mai multe proze oferite de Mihai Zamfir: un roman de iubire, unul despre sufletul portughez (tradus prin mintea românului de la extrema cealaltă a latinității), încă unul despre schimbarea la față a Europei și a lumii de după 1989, și, nu în ultimul rând, un roman muzical mahlerian, crepuscular, despre așteptare și autoefasare. Montată ingenios, ca succesiune de epistole a patru oameni, cu interstiții deliricizante, construite ca dialoguri pragmatice între doi virtuali traducători și editori ai scrisorilor, cartea pornește sub semnul unei „proustiene” poezii de-a lui Arghezi, O zi (din care e cules și titlul), așadar ca imersiune în trecutul ce permite prospecția.
În cazul de față, trecutul ni se prezintă drept pasiunea pentru o studentă ebluisantă a profesorului român Petru Cosmovici, aflat la Lisabona, într-una dintre vizitele sale științifice în capitala lusitană, oraș care întrunește, în minuțioasele și acutele evocări, toate elementele unei Arcadii, dimpreună cu țara întreagă – „mon pays de Cythere”, spune Petru, melancolic incurabil. Dragostea este reactivata prin misivele inițializate, după mai mult de două decade, de mână, „dezactualizat”, în răspăr cu ritmurile postmoderne, de către intelectualul predestinat, pare-se, unei staze aducătoare de fructe târzii, complet coapte, așa cum le așteaptă instalat în paradisul terestru de la Algarve, în sudul turistic al Portugaliei, unde e același anotimp mereu. Acolo, viețuind minimal în visul său, conturat din tinerețe, tânjește după fosta studentă, savantă și ea, dar cu voluptăți ce dau seamă de rezerve conservate cu grijă, ai zice. Epistolarul cu metode vetuste ajunge, până la urmă, la pragul reîntâlnirii celor doi și, fatalmente, la îndrăgostirea reciprocă, de tip matur, grav, pătimaș, cu atât mai mult cu cât rătăcise prin tăceri și încercări de repliere.
Este un cântec al lui Leonard Cohen, Heart with No Companion, care îi place sigur lui Mihai Zamfir, în care o „dedicație” sună astfel: For the soul without a king. Cei doi îndrăgostiți regăsiți – cu greu, pentru că ea are reticențe, depresii și teamă de suferință lesne inteligibilă în ordine psihologică – își caută un rege pentru sufletul lor; finalul ne invită să credem că l-au descoperit, fiecare pentru celălalt, până nu „se înnoptează” și nu „se lasă ceață”, în sensul arghezian. Când, spre sfârșitul cărții, face pauze uriașe între scrisori, el, care se consideră „un epistolier de vocație”, atât Isabel Nogueira, „aleasa”, cât și prietenul, acum universitar american, Andrei Dumitrescu (un alt actant, unul raisonneur, de data asta), se îngrijorează – semnalele de la Petru, când ajung, sunt, de la un punct, fără dată, apoi și fără loc. Acesta, însă, justifică senin, cu o eleganță care nu îl părăsește nici atunci când își exprimă, flamboaiant, chemările disperate către iubită: „Dincolo de toate pretextele pe care le-aș putea invoca, explicația rămâne lenea, sfânta lene! Toată viața am lucrat în doze mici, câte puțin, mereu în doze mici, cu senzația că obosesc repede; am acordat cea mai mare parte a timpului unor loisirs pentru mine acaparante (a citi doar ce-mi place, a asculta muzică la nesfârșit, a merge la cinema, dar mai ales a sta fără să fac nimic – iată ocupațiile mele preferate)”. Și încă, mai limpid: „Am lăsat ca lucrurile să curgă de la sine, fără să intervin prea mult în mersul lor. Iar la vârsta mea toate defectele tinereților se accentuează progresiv”. Am preluat dintr-o misivă expediată Lidiei Fotino, ex-soția, dar autoportretul funcționează pentru ansamblul situațiilor, unde protagonistul pare genul dezangajant (pentru Lidia este „egoist” și de o „indiferență” suverană); angajamentul său față de viață este, însă, unul patetic, în siaj nietzschean, din moment ce rezultă că existența e suportabilă doar în termeni estetici (id est nelucrativi), deci din imperiul „nobil” al lenei, pentru care verbul esențial tinde să fie „ a recapitula”.
Tentativele de a capta o „atmosferă”, implicarea (suspect de atentă, pentru destinatari) în text, tehnic vorbind, îi atrag lui Petru, din partea celorlalți trei parteneri de corespondență, „acuzația” de a fi scriitor, recte căutător și producător de efecte. Iar statutul său academic este de lingvist, element care presupune coabitarea cu domeniul „pozitiv” (cu mentalitatea aferentă), nu revizitarea „umbrelor”, prin marcarea expresivă a scenelor scăldate într-o anume lumină sau inundate de-a dreptul de tsunami erotic. Romanul „provocat” de profesor celebrează un aspect total „neinstructiv”, centrat pe stări, interzise primei tinereți, atașate așteptării ca „program” de viață. Aici se vede cu precădere – deși volumul e plin de momente de virtuozitate stilistică, discret construită – talentul unui prozator dăruit pentru mânuirea infranuanței, a vagului și a clarobscurului.
Pasajele despre trecere, în general, și despre jaloanele tinereții (ceea ce îmi amintește de Ion Pillat: „Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita”) pot facilita trimiterea la reflecțiile, de asemenea grave, dacă nu sfâșietoare, ale unui Livius Ciocârlie în raport cu amenințarea batrâneții asupra creatorului. Cum imaginarul unor suprasensibili este cam același, în sensul că se lasă locuit de aceleași fantasme „arcadizante”, securizante, nu ne mirăm că Petru se întreabă: „Iubită Isabel, spune-mi, te rog, oare schimbăm între noi de câțiva ani aceleași scrisori?”. Ca filolog, era imposibil să nu ajungă și la chestiuni de „specialitate”, topite, fluent, în discursul erotizant care nu cade, în ciuda termenilor „banali” (toți îndrăgostiții vorbesc la fel de transparent, în orice limbă), în ternul melodramaticului. Bunul-gust al autorului este desăvârșit (inclusiv în abordarea unor episoade „fierbinți”), chiar și atunci când mixează palierul tehnic, așa cum spuneam, cu acela „imprudent”, de om livrat patimii: „Oare ce facem noi doi de câțiva ani încoace se numește «roman epistolar»? Nu cred, romanele sunt construite după un plan, știu spre ce se îndreaptă, au un început și un sfârșit; noi ne scriem unul altuia pentru că nu putem altfel și nici nu știm cum se vor termina toate astea. Te iubesc prea mult ca să transform în literatură ceea ce are legătură cu tine – mai bine că n-am scris «roman epistolar»! Amândoi ne-am cheltuit talentul, cât o fi fost, doar pentru o singură persoană, adică pentru celălalt”.
N-ar trebui absolutizat, la analiză, registrul pasional, pentru că Mihai Zamfir, spirit cât se poate de critic, insertează tot felul de observații despre fundalul social și politic, chip de a modela story-ul său și ca tablou de moravuri, de tropisme în jurul unei stângi politice în pierdere de viteză. Isabel însăși, chit că își adjudecă rolul de king of his soul, îi prilejuiește lui Petru Cosmovici reflecții acide despre maoism, opțiune a fetei, al cărei radicalism (de notat „realismul” volumului!) merge până la a-l avertiza că dacă se dovedește „salazarist”, dialogul dintre ei ar deveni „imposibil”. Luciditatea profesorului dependent de dragoste îl îndeamnă, egalmente, spre interpretări necruțătoare ale realității, și spre efuziuni ce-i dezvăluie rădăcinile fragile ale ego-ului. Se înnoptează. Se lasă ceață este unul dintre cele mai bune romane de dragoste și de „pierdere” pe care le avem.
|
|