Românii au fost dintotdeauna sensibili la mode, chiar până la imitaţiune, cu episoade duios de ridicole, care li se pot ierta, dat fiind că i-au scos din întunericul Orientului. Probabil că cel mai bine a surprins acest lucru Ion Ghica, povestind cu umor cum s-au dat lăutarii noştri după influenţele Ocţidentului: „Unghiurliu şi Chiosea-fiul au fost cei mai mari cântăreţi ai bisericii din Bucureşti. Venirea unor trupe de operă i-a făcut să vază în arta muzicală orizonturi despre cari nu aveau nici o idee pân-aci: impresiunea produsă asupra lor de operele lui Mozart şi ale lui Rossini a fost atât de mare, încât n-au mai putut să cânte nici Cheruvic, nici Chinonic, fără s-o de pe La ci darem la mano din Don Juan şi Una voce poca fa din Bărbierul.// Într-o duminică, la liturghie, scandal mare la Sărindar. Epitropul, om evlavios, recunoscuse în Domnul Domn Savaoth aria Voyez sur cette roche! din Fra Diavolo” (p. 77).

Dar parcă, totuşi, nu aici se vede cel mai bine cum s-a schimbat lăutarul după cererile vremii, ci în versurile de lume, la început orientale, ale unui Nănescu, de pildă, „crescut de Ghiculeşti, fost vătaf mare la curte, vătaf la spătărie, judecător la tribunal”. El „cânta bine din vioară, elev al lui Dimitrache” şi „compunea cântecele lăutarilor din Scaune”. Lui se pare că „datorim pe”: „Ah! Iubito, cale bună,/ Dar te rog nu mă uita”, „Raţa ici, raţa colea/ Raţa paşte papura”, „Inima mea multe are/ Culese după-ntâmplare”, „Pom eram eu, pom.”, „Arde-ţi rochiţa pe tine/ Cum arde inima-n mine”, „Fă-te om de lumea nouă,/ Să furi cloşca de pe ouă.”, „Frunză verde şi-o lalea,/ N-am cuţit că m-aş înjunghea.”, „Cine la amor nu crede/ N-ar mai călca iarbă verde”. Bine, „când cuconiţele începuse să îndruge franţozeşte cu «Bonju», «Chesche vu parle franse, munsiu», «Bonsua» şi «A livoa», Nănescu [om al timpurilor sale], în colaboraţiune cu Costache Faca şi cu Costache Bălăcescu, au făcut satira:

„Ah, ma şer, să-mi vezi mantela,

Mai sublim, mai lucru fen,

C-o dublură-înfricoşată

Şi faţa amur san fen”.

Deh, Toate-au fost la timpul lor ceva exagerat, cum ar zice tot cântecul…

Citatele sunt din ediţia: Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, Ediţie îngrijită de Radu Gârmacea şi ilustrată de Rareş Ionaşcu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014