Urletul exasperãrii

În lista, destul de restrânsã, a scri­itorilor care ºi-au luat drept sursã de inspiraþie, pentru unele dintre cãrþile lor, viaþa amarã, când nu de-a dreptul dramaticã ºi grotescã, a românilor sub comunism (I. D. Sârbu, Ana Blandiana, Gabriel Chifu, Eugen Uricaru, Radu Aldulescu), se înscrie ºi Radu Mareº, prin cel mai recent roman al sãu: Ecluza (Editura Aula, Colecþia „Frontiera“, Braºov, 2006). Conºtient cã o asemenea problematicã, puþin frecventatã ºi deloc hazlie, nu are nevoie de complicate strategii textuale pentru a avea forþã de impact în conºtiinþa cititorilor (mai ales a celor tineri, care n-au cunoscut direct experienþa totalitaristã a istoriei noastre recente), prozatorul clujean adoptã formula naraþiunii tradiþionale, realist-obiective, privilegiind povestea ºi potenþialul ei ideatic, revelator de semnificaþii profunde ºi grave în planul general al umanului.

Acþiunea romanului Ecluza este plasatã într-un mare oraº din Transilvania, cu lume pestriþã de spaþiu mitteleuropean (în care se ghiceºte cu uºurinþã Clujul), iar temporal în epoca de aur a regimului Ceauºescu. Plecând de la protagonistul Victor Dabija, pictor ºi profesor la Institutul de Arte, obiectivul naratorial desfãºoarã cercuri din ce în ce mai largi, culminând cu imaginea panoramicã a unei Românii în plin proces de demolare a vechilor construcþii urbanistice ºi în avântatã edificare a societãþii socialiste multilateral dezvoltate, dar ajunse, totodatã, în pragul exasperãrii. Pânã spre finalul celor patru sute ºi ceva de pagini ale cãrþii, atunci când evenimentele se precipitã, naraþiunea înainteazã lent, trenând în lungi discuþii ºi rememorãri, menite sã reconstituie atmosfera cenuºie a epocii (frig în apartamente, cozi la alimente, lipsa benzinei ºi a altor utilitãþi, întreruperea curentului electric ºi chiar, într-o supralicitare simbolicã, „lumina gri-murdarã“, a cãrei eclatanþã naturalã, „cea de la Dumnezeu, a devenit (…) obositã, prãfuitã, mizerabilã“), sã prezinte pre-istoria eroului ºi sã creioneze portretele rudelor ºi ale prietenilor acestuia. Ritmul reþinut, aproape monoton al povestirii nu pare sã fie gratuit sau întâmplãtor. Ca ºi la începutul volumului I al Moromeþilor lui Marin Preda, el are o funcþie bine determinatã: sã sugereze rutina vieþii în condiþiile limitatoare ale dictaturii, dar ºi „stãvilarele“ sufleteºti construite programatic de cãtre Victor Dabija, indiferenþa autoimpusã în faþa tulburãrii progresive a apelor, scãpate la sfârºit de sub control. Moldovean de origine ºi orfan de ambii pãrinþi, personajul fusese crescut de unchiul sãu Ticu, profesor de istorie ºi un fel de apostol al „religiei“ iubirii, un model la care se va raporta aproape cu evlavie, încercând în permanenþã sã-l imite. „Viniturã“ în Transilvania (romanul înregistreazã, cu subtilitate, diferenþele temperamentale dintre locuitorii celor trei provincii istorice româneºti, mefienþa ºi chiar dispreþul ardelenilor faþã de strãmutaþii din alte zone, de unde ºi eticheta de „viniturã“, precum ºi animozitãþile inter-etnice, ca de exemplu, acelea între români ºi maghiari), pictorul sãrac se cãsãtorise, în urma unei pasiuni fulgerãtoare împãrtãºite, cu Liz (pe atunci studentã la farmacie), fiica rãsfãþatã a unui important activist de partid al judeþului. Existenþa aparent liniºtitã a lui Victor Dabija (care beneficiazã ºi de o misterioasã protecþie, neexplicatã în carte, din partea fetei popii Aºtilean din comuna Hotar, soþie a unui bãtrân ºi celebru chirurg) se consumã între lungile plimbãri, mai ales prin centrul vechi al oraºului, cu biologul Romulus Medar (ardelean tipic, politicos ºi protocolar, zgârcit la vorbã ºi luat, poate tocmai din aceastã cauzã, drept confident), orele petrecute la atelier, singur sau cu studenþii sãi autoproclamaþi „ucenici“ ºi întâlnirile de vineri cu grupul pescarilor, retraºi, spre a se feri de „figurile dubioase“ ale securiºtilor, în mizera ºi sordida cârciumã „Flora“ (plus schimbul constant de scrisori cu unchiul Ticu, legãtura indestructibilã cu „rãdãcinile“ ºi cu prietenii din copilãrie ºi adolescenþã, foºtii colegi Saºa Stoicovici, poet ºi ziarist la Bucureºti ºi Spiru Cheran, medic de þarã în Moldova). Pescarii sunt, de fapt, intelectuali (arhitectul Iulian Oncicã, „sudist“ cu gura spurcatã, mitoman delirant ºi colportor al tuturor zvonurilor ºi bârfelor din oraº, echilibratul doctor Doru Puºcaºiu, votcarul Opriþescu, refugiat cu pãrinþii în ’44 din Cernãuþi, bibliotecar ºi romancier, inginerul neamþ Rudi Raab, calm ºi senin în ciuda pierderii postului de la Politehnicã, urmare a cererii de paºaport pentru Germania), care ºi-au gãsit în pescuit nu atât o veritabilã pasiune, cât mai ales un refugiu ºi un pretext de reuniune în simulacrul de libertate de la „Flora“: aici se fumeazã Kent, se bea cafea adevãratã din Vest, adusã de acasã ºi preparatã de cãtre barmanul secui Miºka, se povestesc ºi se comenteazã rãzleþele acte de insurgenþã ºi de protest împotriva regimului, se spun bancuri ºi ironii despre Ceauºescu, se împrumutã cãrþi interzise. Dabija considerã însã, multã vreme, cã riscurile jocului de-a libertatea ºi de-a curajul, de care nici studenþii lui nu erau strãini (ascultau pe ascuns postul de radio Europa Liberã, îl înjurau pe conducãtorul iubit, Obradovici fãcea biºniþã cu mãrfuri luate din Timiºoara, de la sârbi), nu meritã a fi asumate. Tactica struþului, pe care încercase sã le-o insufle, din dorinþa de a-i proteja, nu prinsese, totuºi, la „ucenicii“ îndrãzneþi, teribiliºti ºi uºor inconºtienþi în tinereþea lor. Sinuciderea nonconformistei studente unguroaice Eva Kis, cotropitã de sãrãcie ºi hãituitã de Securitate, reprezintã evenimentul tragic (primul dintr-o viitoare serie) care îi reveleazã aspectul imoral al „filosofiei“ sale de supravieþuire (ºi nu de viaþã), precum ºi deformarea dezumanizantã realizatã de sistemul comunist al terorii: „…am simulat atât de perfect orbirea încât nici n-am vãzut ce se întâmplã în jurul meu. (…) Într-o lume normalã, aº fi sãrit sã o ajut în aceastã ultimã clipã. Dar noi nu mai suntem normali, frica ne-a paralizat. Ceea ce, omeneºte vorbind, e obligatoriu ºi foarte simplu, a devenit în România imposibil“.

Trecând peste dezabuzarea cinicã ºi scepticã a lui Opriþescu (memorabil prin viziunea célinianã asupra lumii: „…pot sã zic oricând, cu un oarecare scrâºnet din dinþi, cã mã cac pe România ºi pe tot ce reprezintã definiþia mea metafizicã a apartenenþei. Mã cac, ceva mai necrispat, ºi pe comunism, în semn de adio. Umanitatea îmi pare de altfel un cãcat imens, aburind, sub un cer senin ºi însorit…“) ºi peste mimarea laºã a orbirii, Victor Dabija, excedat de dramele din jur (dispariþia lui Lucãcel, fostul coleg de atelier, legatã foarte probabil de Securitate, cancerul lui Spiru, rezultat al radioactivitãþii produse de explozia de la Cernobîl, arestarea doctorului Puºcaºiu, ca urmare a trecerii frauduloase a frontierei, la unguri, ordinul de demolare a casei unchiului Ticu), va alege solidaritatea întru exasperare. Urletul sãu animalic, din finalul romanului, acompaniat imediat de multe altele (topos cultural avangardist, cunoscut îndeosebi prin celebrul Þipãt al lui E. Munch sau prin Howl al beatnicului Ginsberg), constituie semnul traversãrii (ori a spargerii) „ecluzei“ ºi al imposibilitãþii întoarcerii de pe drumul învolburat al morþii sau al libertãþii.

Importantã prin valoarea documentarã, de radiografie realistã a unei epoci întunecate ºi triste, Ecluza de Radu Mareº este ºi o carte emoþionantã, mai ales prin relevarea mecanismelor psihologice care guverneazã natura umanã aflatã sub inumanã opresiune.