Romanul neîntâlnirilor
Gabriela GHEORGHISOR
Intrând în literatură (prin Drumul egal al fiecărei zile, Editura Cartea Românească, București, 1975), cu o acută responsabilitate estetică (dar și etică), Gabriela Adameșteanu a reușit să rămână, chiar și după succesul răsunător al romanului Dimineață pierdută (Editura Cartea Românească, 1984), departe de mirajul publicării incontinente și cu orice preț. Scrupulozitatea profesională („deontologia de tip religios“, cum o numește autoarea) este vizibilă atât în etapele extinse de documentare (proiectul romanului Provizorat, datând dinaintea debutului și încă nefinalizat, a fost multă vreme amânat întrucât i se părea că „nu știe destule“ pentru a se apuca de scris), cât și la nivelul stilistic al textelor publicate. În plus, Gabriela Adameșteanu reprezintă un caz emblematic pentru coborârea scriitorului român din „turnul de fildeș“ în agora, imediat după decembrie ’89. Implicarea în viața publică, a „cetății“, imperioasă în anii tulburi ai tranziției postcomuniste, a confiscat-o provizoriu creației literare, însă activitatea jurnalistică de la revista 22 i-a oferit șansa cunoașterii sur le vif și a unei înțelegeri mai profunde a problemelor lumii actuale.
Romanul Întâlnirea (Prefață de Carmen Mușat, Postfață de Gabriela Adameșteanu, Editura Polirom, Colecția Fiction Ltd., Iași, 2003) este o rescriere (sau „o ameliorare artistică“, în termenii prozatoarei) a nuvelei omonime din volumul Vară-primăvară (Editura Cartea Românească, 1989). Însă intervenția în această scriere mai veche nu s-a realizat prin modificări radicale în structura psihologică a personajelor ori în viziunea de ansamblu asupra realității comuniste românești. Gabriela Adameșteanu a utilizat, după propria mărturisire, tehnica montajului cinematografic, decupând și lipind pasaje noi și adăugând, printr-un asemenea procedeu, și o peliculă alb-negru peliculei colorate a nuvelei (scrise în regim de cenzură și de autocenzură), mai ales prin falsele „fișe de urmărire din dosarele Securității“. În urma acestui proces re-creator a rezultat un roman de tip experimental, „poematic“ din punctul de vedere al formulei stilistice, polifonic prin multiplicarea perspectivelor și a vocilor („interioare“ ale) personajelor-reflectori (trăsături semnalate atât de către autoarea însăși, cât și de Carmen Mușat, prefațatoarea cărții). Întâlnirea este, astfel, o narațiune complexă, fragmentară, construită pe două planuri, unul realist, obiectiv (cu centrul de forță în pseudo-documentele poliției politice), în care se înnoadă firele poveștii reîntoarcerii în România (într-o vizită de lucru) a fostului emigrant Traian Manu și altul subiectiv, destructurant (și destructurat), relativizant, al amintirii și al imaginarului, inclusiv oniric (marcat și prin dispunerea grafică a frazelor în pagină, fraze sincopate, eliptice, adesea repetitive, pentru a reda fluxul intermitent al conștiinței și flash-back-urile meandrice ale memoriei).
Romanul se dezvoltă ca o Odisee à rebours (de altfel, hipotextul homeric e complet lăsat „la vedere“), dar în afara oricărei intenții parodice, întrucât scriitoarea este interesată de condiția existențială dramatică a exilatului (cu permanenta nostalgie a originilor în suflet) și nu de jocurile intertextuale, de cele mai multe ori gratuite, ale literaturii postmoderniste. Aceeași motivație psihologică (și arhetipală, în sensul „drumului spre Centru“, despre care vorbește Eliade), care animă călătoria lui Ulise către Ithaca, se regăsește și la personajul Gabrielei Adameșteanu, însă în istoria realistă, verosimilă a acestuia (inspirată din povestea unui emigrant rus, relatată autoarei de către Mihai Botez), timpul a făcut ravagii iremediabile. Plecat inițial la o specializare în Franța, Traian Manu a refuzat să se reîntoarcă în țară la încheierea stagiului, pierzând astfel cetățenia română. După multiple dificultăți, inerente statutului de emigrant, a devenit un biolog de reputație internațională, profesor universitar și director la Institutul European de Cercetare a Mediului Mediteranean din Neapole. Invitat de Centrul Cultural German de la București pentru o conferință, Traian Manu ezită temător, dar până la urmă acceptă vizita (în ciuda avertismentelor soției sale, Christa, cea care experimentase, traumatizant, atât imposibilitatea întoarcerii în timp, cât și existența sub dictatură, în Germania hitleristă), gândindu-se la ocazia nesperată de a-și revedea locurile natale, de a-și reîntâlni rudele, prietenii, într-un cuvânt, propriul trecut. Întâlnirea se dovedește, însă, un roman al tuturor neîntâlnirilor. Părinții au murit, Penelopa-Buni (logodnica din tinerețe) s-a dus și ea, la aeroport este întâmpinat de o cohortă de rubedenii necunoscute, practic niște străini, neindividualizați în vreun fel, cu care nu va avea nici un dialog real. Vărul Victor și fostul coleg de studii, Alexandru Stan, cei care îl ajută și îl ghidează în lumea comunistă românească, sunt, de fapt, informatori secreți ai Securității, așa că și întâlnirea cu aceștia reprezintă, în realitate, o iluzie. Singura persoană cu care ar fi putut interacționa profitabil, tânărul Daniel, nepotul lui Buni și victima colaterală a unei întâmplări nefericite (exmatriculat de la facultate, după sinuciderea unui coleg în urma unei beții în cămin) ratează, din cauza timidității și a conjuncturii nefavorabile, mult așteptata „întâlnire“ cu profesorul celebru din Occident. Există apoi o profundă neîntâlnire între cele două lumi, România comunistă, „lume fără legi, birocratizată la maximum“ și spațiul Europei libere, diferențiate, în primul rând, coloristic: „…am realizat că sunt alte culori decât în lumea noastră de aici. Și nu mă refer (…) la hainele lor, la felul trist, ca să nu spun trist și caraghios, cum erau îmbrăcați…Mă refer la un univers în culori șterse și întunecate, ca un film alb negru…“. În „ținutul sălbatic“ (cum îl numește Christa) normele cele mai elementare ale existenței civilizate, ca punctualitatea, politețea nu funcționează aproape deloc. Așa-zisul pragmatism occidental, în fond respectul pentru reguli, sursă a eficienței în orice domeniu, apare, în interpretarea abuzivă a unui localnic de la porțile Orientului, ca lipsă de sentimente. „Originea sănătoasă“, proletară care stă la baza organizării societății comuniste se asociază, în gândirea celui realizat profesional în condiții democratice, cu „legile gentilice“. Și mai incredibilă i se pare, însă, occidentalizatului Traian Manu, acceptarea resemnată, „ca pe un destin“ (tară veche, dacă ne gândim la lamento-ul costinian despre „bietul om subt vremi“) a acestor „reguli absurde“, ca și credința, la fel de absurdă, că „lucrurile tot se aranjează, de la sine“. Poporul român se arată a fi „o populație prea înțelegătoare“ (înțeleaptă, ar traduce discursul naționalist al autoînțelegerii), care suportă, tot fără revoltă, statul la cozi pentru procurarea unor alimente de proastă calitate, întreruperea curentului electric ș.a. Sub semnul excesului, al lui „prea“, se așază aceiași oameni și când vine vorba de ospețele prelungite, înghițind mâncăruri grele și bând fără nici o reținere, „de la mijlocul dimineții“ până „în după-amiaza zilei următoare“.
Demitizarea „Ithacăi“ pare să fie adevărata miză a Întâlnirii Gabrielei Adameșteanu. Reîntoarcerea, fie și temporară, a noului Ulise, Traian Manu, în locul de origine, oferă prilejul acestei revizuiri. România rămâne pentru el o țară exotică și întristătoare, apăsată greu de istorie, iar „adevărata Ithacă“ doar o himeră, un spațiu arhetipal cu care nu se va mai întâlni decât în amintire, în imaginație sau în vis: „ce altceva faci mergând dintr-un loc într-altul decât să tot schimbi între ele cópii – de obicei, din ce în ce mai ieftine ale aceluiași decor? Așa este făcută lumea aceasta a noastră care încearcă să copieze modelul central!“.
|
|