Noul Legãmânt al poemului ebriac-român (Editura Cronica, Iaºi, 2006, 404 p.) nu este doar o sintezã esteticã a cãrþilor de poezie pe care Martin Abramovici le-a scris pânã-n prezent, ci ºi o profesie de credinþã a unui om între oameni, cu mizã personalã, dar ºi internaþionalã. Un evreu român taie nodul gordian al opþiunilor, pledându-ºi expressis verbis ecumenica sa confesiune religioasã, filosoficã ºi umanã, atestatã de poemul ebraic-român, al cãrui întemeietor ºi legatar se considerã pe drept cuvânt. Chiar dacã aceastã temã a noii alianþe interconfesionale este predominantã, cele ºase secþiuni ale masivului op abordeazã ºi dezbat complementar alte obsesii ale autorului, dovadã ºi aceastã artã poeticã: „protejat de idei ai sã pãtrunzi în / microcosmosul poemului / cu macrocosmosul limbii / care cedeazã în faþa mesajului corect / nu forþa nota în faþa puterii / absolute a naturii / cãci «Deus sive nature» ºi el te va proteja / sã-þi înfrângi pornirile dichisite din / spate, / ºi sã simþi presiunea ciudatã“. Redescoperim acelaºi nemântuit spectacol al provocãrii, regizat în chip de terapie consolatoare, cu ludicã frenezie plasticã ºi autoironicã.

Familiarizat cu lexicul ºi frazarea hrisoavelor ºi predicilor creºtine, poetul îºi autocalificã scrisul: „înfulec cuvintele ca sfânta cuminecãturã / e ºansa mea perversã sã-mi curgã / strofele din gurã“. Secvenþele autobiografice, mai mult sau mai puþin deghizate, nu sunt doar pretexte pentru oarece ziceri umoristice sau deocheate, ci ºi emoþionante stãri persuasive ce denunþã simptomele saturaþiei ºi vlãguirii omului aflat pradã pãcatului. Cel ce face din eros ºi scenele de fornicaþie un laitmotiv ºi o obsesie esteticã, îºi recunoaºte în fine natura sfruntat libertinã a limbajului poetic în care mijeºte, abundã sau colcãie fizicitatea, senzualitatea, sexualitatea: „cuvintele guverneazã-n poezie ca / Neptun cu mâna de fier / rechinul fraier vesel fãrâmã crabul / crocant cu vorbe pure ºi simple / mestecate copios nu se ruºineazã / sã pozeze goale / ajutând poetul la elaborarea unei / opere nude“.

Continua, mistuitoarea febrã a regenerãrii cu care ne-au obiºnuit celelalte volume, nu se desminte nici în Noul legãmânt..., îmblânzitã însã de simbolismul despãtimirii omului, prezent în multe poeme ca element de noutate. Foarte izbutitã ni se pare reluarea ºi folosirea unor texte preexistente (în spiritualitatea universalã) în chip de intertext, ne referim la numeroasele citate din Vechiul ºi Noul Testament, din Evanghelii, Talmud, din cãrþile sfinte ale altor religii monoteiste: „jur ºi promovez valorile frãþiei / iudeo-creºtine / fãrã sã ies din frãþie cãci Ieºua a zis / «omul nu trãieºte numai cu pâine / ci ºi cu orice cuvânt care iese din gura / lui Dumnezeu»“ Scriind versuri cum ar fi: „am sfãtuit credincioºii sã nu respire / adânc / când dracul mascat apare din ceruri / în chip de terorist mahomedan“, se poate înþelege cã ambiþia secretã a lui Martin Abramovici este sã calce pe urmele unui Salman Rushdie al poeziei române ºi europene.

Poetul care sare de la „fetele strãzii“ la „computerul revoluþionar“, îºi acrediteazã ºi în aceastã carte tehnica dictatului off limits, cu dislocãri, juxtapuneri ºi lovituri de graþie, totul þinând de hazardul pur, controlat de talentul poetului îmblânzitor de idei, ducându-ne cu gândul la valenþele profetice din tablourile lui Victor Brauner: „am înþeles atunci cã un semn din cer / ºi acuzarea de vrãjitorie constituie / o unitate narativã / ºi i-am cerut iubitului «cãlãreºte-mã, cowboy, ca pe o hologramã / virtual㻓. Structura dualã ce l-a consacrat pe Martin Abramovici opereazã liber în câmpul imaginarului, surpriza ideaticã a acestei cãrþi fiind aspiraþia poetului cãtre omul universal al marilor mituri planetare, de vreme ce „plin de energie sinaiticã ºi mioriticã / lunec prin terra inocenþei / unduind de la rãsãrit la apus“.

Custode peste cuvinte ce denumesc patrimoniul natural, filosofic ºi religios al lumii, hermeneut al credinþei, Martin Abramovici semneazã unul din cele mai umane ºi emoþionante texte mãrturisitoare ale iubirii investite în poezie: „acum aflu în monomania dragostei / pentru poem / cã printre simbolurile albe se aflã ºi / unul negru / ca o lebãdã neagrã printre cele albe / care mã însoþeºte în momentul de / adevãr al artei /
ºi-n compromisul comun / rãmâne / afecþiunea pentru el ca o aprindere / rãcoritoare“. Noul legãmânt al poemului ebraic-creºtin se face în subînþeleasã sau fãþiºã polemicã cu ateismul, marxismul, nazismul, terorismul, învestitura ecumenicã fiind totuºi tema centralã ºi probând o lecþiune comparatã a Sfintelor Scripturi ºi a Torei: „strâns de Biblie ca de ancora onoarei / libertãþii mele / mi-am scris preceptele ei în inimã ºi-n poem / ºi la cartea vieþii mele privesc ca la cãlãuza / viitoare / chiar dacã nãdejdile lumii sunt înºelãtoare / viaþa trãieºte ºi mlãdiþele ei nu vor muri / niciodatã / ca Moise trãieºte-n idei tot astfel Hristos / trãieºte în creºtini / învelind cuvântul sfânt în prospeþimea / Noului Legãmânt“.

Scriind versuri demne de „gândiristul“ V. Voiculescu (p. 235), egalând parfumul dicþiunii duhovniceºti (p. 220), Martin Abramovici (premiul Benjamin Fondane) este aici mai poet ca în oricare carte a sa, mai ales atunci când reuºeºte sã renunþe la elanul eseistic sau la nãravul împerecherii facile de cuvinte producãtoare de efecte îndoielnice. Cel dintâi evreu român care, simultan cu propria confesiune, îºi recunoaºte credinþa în Domnul Nostru Isus Cristos, se înalþã la cote imnografice ºi apologetice atunci când învedereazã obârºia comunã ºi continuitatea iudeo-creºtinismului. Iatã modelul uman, etic ºi estetic al autorului Noului Legãmânt...: „poetul ce nu a intrat în casa deºertãciunii / ºi a urât pe cei vicleni / vãrsãtori de sânge ºi necredincioºi / ca un arhanghel cu ochii pururea / spre Dumnezeu / cu trâmbiþa slavei fermecãtoare / a scris în versuri ca David în psalmi / «iatã cã El vine pe nori ºi orice ochi / îl va vedea / va face sã rãsarã mântuirea ºi lauda / pentru rãmãºiþele poporului sãu» / (Is.8,5)“.

Preluând ca titlu al incitantei sale prefeþe unul din cele mai frumoase versuri ale cãrþii, „Oftatul pescãruºului în liniºtea dintre talazuri“, Valeriu Stancu observã cã „autorul este obsedat de rãdãcinile comune ale celor douã religii tradiþionale ºi de continuitatea „cultului iudeo-creºtin“. Din examenul critic pertinent ºi aplicat al prefaþatorului mai reþinem cã Martin Abramovici ºi-a propus sã „zdruncine letargia spiritualã pe care o traverseazã omenirea.“ Acelaºi critic precizeazã cã asistãm la „naºterea unui unificator poem iudeo-creºtin, care sã aducã pace nu doar în sufletele cititorilor, ci ºi între oameni, între religii, între seminþii“. Volumul are privilegiul ºi al unei postfeþe semnate de Bogdan Mihai Mandache. Citindu-i printre alþi mulþi autori (învãþaþi, poeþi, sfinþi, teologi) pe Paul Beauchamp ºi pe Paul Claudel, învãþatul comentator scrie: „Cu mijloace poetice ºi cu lecturi temeinice din Biblie ºi Talmud, Martin Abramovici pledeazã pentru o nouã sintezã, nu în sensul strict al demersului teologico-reflexiv, ci în primul rând al raporturilor interumane, interconfesionale, al comuniunii celor care au rãdãcini comune“. Nu existã, credem, încheiere mai potrivitã pentru aceste impresii de lecturã, decât un citat din cartea poetului în rodnic dialog cu Dumnezeu: „ne rugãm dupã Vechiul ºi Noul Legãmânt / ca-n epistolele soborniceºti ca El sã ne / împlineascã onestele cereri / potrivit cu nevoile noastre pe care bunãtatea / cereascã le poate da / cãci viaþa pãmânteascã nu-i decât un abur / dintâi / ce ajunge cel mai de pe urmã / ºi slujitorul tuturor arãtându-ºi putinþa / ºi apoi pierind cum a scris apostolul / Iacov“.