Actualitatea unui proxim centenar (III)
HENRI ZALIS
Într-un eseu precedent am găsit necesară prezentarea opiniilor, în calitatea de eminent cărturar, de fulgurant critic literar, ale lui Mihail Sebastian. Strâns asociat literaturii franceze, scriitorul nostru identifică în valorile selectate gustul pentru democraţie, sensibilitatea la raţionalism, biruinţa intelectuală asupra improvizaţiilor şi extremismelor de dreapta. Poezia rebeliunii contra nelegiuirilor săvârşite până în zonele moralei, simţurilor, dinamicei sociale, justiţiare, filosofice la presiunea obscurantismului nu avea cum să nu-i placă artistului venit de la gurile Dunării. Ieşirea victorioasă a Franţei din primul război mondial, smulgerea ei din scrâşnetul dreyfusard, respiră aerul proaspăt al noului timp. Sebastian dorea, pe drept cuvânt, să ajungă în medii bătute de soarele marilor idealuri republicane, să vadă de aproape o realitate greu de încadrat în tiparele cunoscute înainte de intrarea noastră în fluxul european. Aşa se explică, pentru cariera lui Mihail Sebastian, participarea lui la ridicarea ţării în consens cu civilizaţia occidentală, întrupată - la nivel superior - de duhul marii naţiuni prietene. Era structural interesat să atingă scopul urmărit şi, din rezolvările ideaţiei sale, să examineze mari scriitori, cu ştiinţa construcţiei în numele puterii de a servi drept exemplu. Experienţa afectivă, sâmburele moral, atracţia stilistică din scrieri purtând semnătura lui Montaigne, Stendhal, Balzac, Gide, Proust, Montherlant înseamnă pentru Mihail Sebastian sinteza literară spre care aspira, deşi magnetismul acesteia lucra diferit ca mijloace şi tip de veracitate. Spuneam anterior că suntem în faţa unui literat în căutarea culturii bine sedimentate. Consideraţii de prim ordin inspiră focalizarea artistului pe câteva idei-forţă desprinse din procesele prin care trecea ca individ. Date de bază ale cursului biografic merg de la afecţiunea iniţială pentru Nae Ionescu până la reacţia de respingere a xenofobiei din Cum am devenit huligan. Este cel mai concluziv reflex sub raportul incompatibilităţii lui Sebastian cu dezechilibrele iscate de mişcările tot mai ameninţătoare la adresa vieţii publice româneşti. Sunt, până la spasm mortal, mişcări cu caracter fascizant, legionar, antiumanist. Iar căderea în necunoscut priveşte o lume în care scriitorul îşi caută locul, tot mai îngust din cauza ieşirilor antisemite. În secţiunea de "Perspective critice" a ediţiei pe care a îngrijit-o, Cornelia Ştefănescu include şi primele colaborări ale lui Mihail Sebastian la ziarul "Cuvântul", condus în calitate de cugetător de dreapta de Nae Ionescu. Este adevărat că în 1928, de când începe să semneze la ziar, mai precis din octombrie, în coloanele respectivului cotidian prevalau articole cu mai mult bun simţ decât ulterior, când se înmulţesc luările de poziţie fie la adresa "curăţirii terenului de râmele antinaţionale" fie contra "ocultei masonice", când, mai deadreptul, cu referire la agresiva "incompetenţă a democraţiei parlamentare". Dacă atunci, în 1928, Sebastian nu bagă de seamă ce se petrece în jur, motivul e simplu: orientarea fatală bătea la uşa publicaţiei naeionesciene. Nu o frecventa încă, ci dădea târcoale. Calendarul lui Nichifor Crainic cânta de mai bine de câteva luni prohodul "regimului constituţional". "Cuvântul" nu se decuplează de atari formule, amână susţinerea lor pentru după 1930. Naţionalismul exacerbat le este comun, dovadă că protectorul lui Sebastian (încă nu-şi dăduse arama pe faţă) laudă ideea de jertfă în numele "adevăratului naţionalism", cum şi atunci cânt atacă vehement partidele politice fiindcă ar fi "organizaţii clientelare", deformări capitalist-burgheze perimate. A se vedea articolul "Erezii de ". Acestor texte întocmite împotriva expresiei româneşti a democraţiei, care recompensau "ruperea de comedia libertăţilor individuale", Sebastian le răspunde cu eseuri în favoarea simbolismului de inspiraţie modernist-apuseană, dublate de propuneri la "heterodoxia romanului actual" ori la "aventura biografismului" pe linia teoretică a gândirii lui E. Lovinescu. Paradoxal, nimeni la "Cuvântul" nu încalcă sub o formă sau alta consemnul dat de Nae Ionescu ca să nu intervină indicaţiilor restrictive faţă de tânărul său admirator. Acel complex afectiv marchează puternic ataşamentul faţă de Nae Ionescu şi explică, până la un punct, plinătatea pledoariilor lui Sebastian pentru opere ireductibil "cosmopolite" precum cele datorate lui Proust, Gide, Claudel, Valéry, admiraţia lui pentru viaţa teatrală pariziană, sentimentul că în "Creaţie şi analiză" Ibrăileanu, prea conservator, nu pricepuse aportul lui François Mauriac la înnoirea epicului, nici încercarea acestuia de a propune dezbaterii infiltrarea pateticului în delicatul mecanism narativ, suflul adus în exprimarea fanteziei şi pasiunii de prozatorii "plauzibil de îndrăzneţi". Aşa vom identifica, pe măsura noilor explorări, punctele de plecare propuse de Sebastian în tratarea noţiunii de actualitate. Actualitatea nu este o noţiune "compromisă" dacă nu o suspectăm de diletantism şi superficialitate. Când dădea la tipar eseul "Ieri, azi, mâine. Document, critică şi actualitate", apărut în "România literară" din 7 mai 1932, el ştia că realitatea, rămasă în umbra politicului, trebuia reabilitată. Fără să simplifice conceptul, acumularea de circumstanţe perisabile, alege "documentul de viaţă, documentul mărunt, zilnic". În lumina rece a recoltei de "motive directe" selectează pe cele esenţiale. Eu discern în modalitatea de percepere, deloc învălmăşită cu aspecte torturate de imediat, afirmarea reacţiei cumpănite la evenimente, la documente, cărora le adăugăm câtimea noastră de susţinere sau de respingere. Cu disciplina impusă de jocul de oglinzi paralele, Sebastian priveşte romanul ca pe o ficţiune ce redevine realitate. În mod evident Nae Ionescu nu se lăsa înşelat. Dorea să tolereze respingerea tradiţionalismului, nu actualizarea lui, cum se pretindeau naeionescienii, considerându-l pe Mihail Sebastian destul de pur, de insuficient călit în polemici de presă ca să-l scutească deocamdată de agresivitatea acoliţilor în căutare de trambulină. Pe de altă parte, oricât de personale sunau ideile viitorului romancier, conta, decisiv, ca în mişcarea generaţiei tinere să se audă voci moderat eretice, salvate din conflictul fără ieşire cu "adevărurile de fiecare zi ale romanului". Sebastian părea să încurajeze iluzii în răspăr cu "fatalitatea de a fi evreu". Să revin la colaborarea lui Sebastian în coloanele ziarului "Cuvântul" şi la schimbarea profilului gazetei după noiembrie 1933. Nu-i va fi uşor intelectualului evreu să constate că generaţia din care făcea parte, cu ai cărei fruntaşi era bun prieten, începuse, disimulat la început, pe urmă făţiş, să se alăture legionarilor. Lua sfârşit o fertilă perioadă de normalitate. Repudierea nu va fi reciprocă. Însă e de menţionat că în toamna anului 1931, după călătoria întreprinsă la Paris, Sebastian, abia întors acasă, îi comunică profesorului şi mentorului său intenţia de a considera prin mijlocirea unei cărţi calitatea sa de evreu faţă cu tot ce confruntă neamul său. Cu acea ocazie îi cere lui Nae Ionescu o prefaţă la care, creştin ortodox fiind, dar şi om cu preocupări teologice, acesta a promis un răspuns favorabil. Numai că prefaţa s-a dovedit un pamflet cu caracter antisemit. De unde, pe cale de consecinţă, Sebastian a pus capăt prezenţei sale în paginile "Cuvântului" şi prieteniei neclătinate de imperfecţii cu Nae Ionescu.
Cel care publicase preţ de şase ani în coloanele unui ziar de tonalitate accentuat naţionalistă fără să se încarce cu zgura lui nocturnă trăieşte, pe neaşteptate, un cutremur apăsător. De ajuns o clipă şi se petrecuse un atentat la iluzia, la himera că nu se înrobise delirului xenofob. Că fascinaţia pentru Nae Ionescu fusese suficientă ca loc de refugiu. Probabil, fumegările antidemocratice ale profesorului ar fi trebuit să prevină în Sebastian minimale rezistenţe. Pe romancier sensibilitatea sa gânditoare îl derutase; oricât de incredibil poate suna până la un punct, Nae Ionescu îl asigura că operează cu "descifrări" iar decantarea lor nu are cum lua caracter clinic, în linia politică şi moral-religioasă. Pe-atunci, între 1927 şi 1933, Sebastian văzuse, în stare născândă, finalizarea spirituală a unei marcante personalităţi. Nici că visa la inconsistenţa acesteia. Fusese Nae Ionescu cel care pornise la afirmarea unui model pentru ca sufletul românesc să exorcizeze răul, să respingă compromisuri înşelătoare? În pofida inteligenţei disociative, Sebastian asta crezuse. Curentul de aer prielnic nu oprea planta toxică să prospere. Dimpotrivă, trecea în ochii multora ca prezenţă de prim rang. Abia după 1990, Alexandru George, Z. Ornea şi Marta Petreu au demonstrat că atât cursurile dar şi conferinţele pentru marele public ale lui Nae Ionescu sunt departe de a fi rodul meditaţiei originale. Câteva din proiectele naeionesciene mai concludente nu sunt duse până la capăt. Dincolo de intenţii, frecvent discursive, închipuirile vor fi stigmatizate de irealitate. S-a spus că de vină au fost circumstanţele, mai precis decesul gânditorului, petrecut la 14 noimebrie 1940. Boala a curmat râvna făptuitoare. Fapt este că izvoarele contribuţiilor ideologului naţionalist contrazic orice întâlnire cu ideaţia personală propriu-zisă. Astfel că, luat drept călăuză, Nae Ionescu dispare înainte să tipărească acel capitol esenţial al viziunii sale psiho-sociologice despre care s-a vorbit atât de mult. Dar până la epocala descoperire de după 1990, Mihail Sebastian nu avea cum să nu fie saturat de cultul instituit, deloc întâmplător, de mişcarea legionară în nume propriu, inclusiv pe canale colaterale, generatoare de "atmosferă". Şi aceasta deoarece copleşeau pe oricine afirmaţii admirative, precum cea a lui Mircea Eliade, potrivit căreia tinerii au în faţă "singurul cap filosofic al generaţiei sale". Adversitatea demonstrată de cel admirat până la un punct la adresa evreilor, confirmată de prefaţa sa la proza "De două mii de ani", schimbă radical relaţia între Mihail Sebastian şi Nae Ionescu. Negru pe alb acesta îşi provoacă admiratorul relevându-i esenţa distrugătorului său antisemitism. Iată un citat fără izbăvire tenebros: "... evreii suferă desigur; dar vina este numai a lor pentru că, de când există, ei nu au făcut decât blestemăţii". Asemenea enormităţi xenofobe, abundente în textul introductiv, l-au convins pe Sebastian că adoptase un drum greşit în comunicare, prin numeroase fire, cu omul pe care l-a proslăvit, în care a crezut. Ostentaţia cu care Nae Ionescu îşi încorporează halucinaţiile otrăvite în numita prefaţă, îi cer fostului emul să-şi caute chemarea în tânăra care se distanţase de extermismul şovin. Negativitatea "sentinţei" despre destinul evreiesc modifică nu doar registrul confesiv al lui Sebastian cu privire la etnia din care făcea parte cât însăşi asumarea tipului de expresivitate reflexivă şi autoanalitică prin care se proiectează pe sine. Dispare lirismul identificat de scriitor cu senzualitatea pe timp de vacanţă (vezi formula în care redactase microromanul "Femei") ca să apară alt tip de scenariu. Unul marcat de istoricitate, pe potriva experienţei trăite de autor din clipa în care "devine huligan". Adică plămădit ca om de creaţie şi cetăţean, la mare distanţă de nostalgii lacrimogene, în beneficiul orgoliului de a fi, simultan, "om de la Dunăre" şi iudeu. Acum se constituie trama densă a ideaţiei din "Jurnal". Nu doar în spaţiul interior transpus/amplificat de stările de conştiinţă. Sub crusta notaţiei diaristice percepem drama individului, îi descifrăm fizionomia de om rănit. Memoria reţine, pe fond riguros psihologic cumva proustian, afrontul primit, dezechilibrul generat de absenţa planului compensatoriu. Este, dincolo de auspiciile crude ale unei lupte inegale cu acţiunea Gărzii de Fier, găsirea acelui temei consolidat, amplu construit prin oferta câtorva mari scriitori din toate colţurile Franţei la adresa noului venit. Cam în acelaşi timp B. Fondane, alias Benjamin Fundoianu, salută înţelegerea cu care era primit în cercuri publicistice şi editoriale pariziene pentru daruri de care abia aici devine conştient. Prin urmare, la finele lunii octombrie 1933, aventura lui Mihail Sebastian, sintetizată de prefaţa lui Nae Ionescu, se încheie sever, fără nici o disimulare. Tot ce va întreprinde pe viitor câştigă valenţe eseistice întoarse spre literatură, la conţinutul ei primordial orientat, mediat de viziunea umanistă, singura alocată de artă compatibiliotăţii/incompatibilităţii moralei cu istoria. Prin prisma impactului dictat de tiparul narativ sau de cel resorbit în comentariile critice, Sebastian uneşte într-o singură asociaţie trecutul cu prezentul, stilul monden cu cel realist şi, deosebit, "boala sufletului" de care pomeneşte Tudor Vianu cu înaintarea muzicală către domeniul deciziilor, simţămintelor, variaţiilor eului, situat de Pompiliu Constantinescu pe axa strategiilor "de ruptură". Din trăirile prilejuite de recenta experienţă existenţială Sebastian păstrează tonul liberator al limitelor încleştării cu înşelăciunea, răceala iernii simbolice în care intrase, constanta suferinţei, dureros grefată în carnea fiinţei morale. Plonjăm într-o biografie asaltată de penitenţe. Cine a citit în paralel, cum am procedat eu, "De două mii de ani", "Cum am devenit huligan" şi "Jurnal" are, pe măsură ce se reproiectează în exterior, acelaşi tip de relevare a damnatului, iar în fundal, acelaşi tragic povestitor. Gâtuit de rele surprize, de umiliri dezlănţuite cu sălbăticie. Deşi fiecare situaţie are unicitatea ei, mai gravă sau pur şi simplu neaşteptată, Mihail Sebastian ştie să-i confere, pe lângă sursa de nefericire, câtimea de vibraţie pentru ca degradarea interlocutorilor să-l deconcerteze pe cititorul neutru. Zona distinctă aparţine dialogului dramatic cu primejdiile urâtului. Sebastian gravitează în scrierile sus menţionate în jurul apăsării torturante, are pe întregul cuprins al situaţiilor intercalate în scenariu abilitatea să le găsească în necinste, dezavantajul descifrării continue, un fel de a alterna presimţirea cu restriştea, uitarea de sine cu sângerarea. Scriitorul cedează, în atari condiţii, locul corespondentului misterios cu care îşi dă întâlnire. Ale cărui reflecţii definesc "nodul de conflicte ce mă leagă de lumea românească". Aici e patria, fabuloasa pulsaţie a ideilor în mirifica privelişte: "Voi vorbi despre Bărăgan şi Dunăre, ca de ceva care îmi aparţine nu juridic şi abstract, prin constituţii, tratate şi legi, ci trupeşte, prin amintiri, prin bucurii şi prin tristeţi. Voi vorbi despre un spirit al acestui loc, despre o anumită inteligenţă specifică acestui climat, despre luciditatea pe care am deprins-o aici din lumina albă a soarelui de şes şi despre melancolia pe care am descifrat-o în peisajul Dunării, care se leneveşte la dreapta oraşului, în baltă". Contrapune strigătul de iubire, cu aura lui trează, zbârnâitului brutal din "Jurnal". Sonoritatea acestuia muşcă frunza, deconspiră vexaţiunile suferite pe parcursul deceniului trei, în toate denivelările şi puterziciunile unui incredibil câmp de gunoaie. Scrutarea acelui real structurează scriitura, o înscrie între temporalitate şi primatul agresiunii fascizante de fiecare zi. Din imediatitatea gestului decurge revendicarea acordului deplin cu "neamul valah" şi cu valorile ce îi tutelează resursele: "Mi se pare mai urgent şi mai eficace să realizez în viaţa mea individuală acordul valorilor iudaice şi al valorilor româneşti din care această viaţă este făcută, decât să obţin sau să pied nu ştiu ce drepturi civice. Aş vrea să cunosc bunăoară legiuirea antisemită care va putea anula în fiinţa mea faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre şi de a iubi acest ţinut."
|
|