La orice efort de comunicare punctul de pornire alcãtuieºte un inel cu cel de sosire. Între cele douã se þese propensiunea spre constanþã, uneori se infiltreazã inconsecvenþe. Sunt, uºor de bãnuit, aspecte ce nu se împacã unul cu altul. La Sebastian acuitatea privirii introduce lumini unificatoare, de unde continuitatea liniei de conduitã într-un aliaj de naturaleþã ºi profunzime.

Intervin, cum s-a ºi constatat, adâncimi de emoþie, angajãri auctoriale în aprecieri. Un examen complet ne dã libertatea sã înregistrãm treceri de la adevãruri morale la grupãri dupã sensul lor moral. Sebastian are, pe terenul publicisticii, grafia construcþiei. Asta înseamnã cã el nu destramã unitatea direcþiilor, din contrã, mizeazã pe un plan potrivit cãruia inserþii sufleteºti, critice, anecdotice cristalizeazã o structurã. Complexitatea nu rupe fãgaºurile, mobilitatea nu afecteazã firul subteran.

Fineþea elanului, verva comentatorului gãsesc fãrã dificultate treceri din real în ireal, mai cu seamã în acþiunea dramaticã. Dacã rãmânem la actul jurnalistic, netocit de particulare substituiri, Sebastian ocoleºte neutralitatea, indiferenþa. Prin spãrturi lirice scoate în relief identitãþi în plinã mutaþie, regãseºte temeiuri pentru controlul analitic.

Judecat în funcþie de fibra lui raþionalistã, Mihail Sebastian ridicã progresia de idei dupã cum dicteazã adevãrul. Este un semn cã sensibilitatea lui simpaticã aderã la transferul valenþelor iniþial dispersate cãtre esenþa adusã în discuþie pentru a se defini pe sine. ªi de a delibera, limpezind, asupra ipotezelor, traduse rãbdãtor, în acceptãri sau dezaprobãri.

Puþini au fost cei care au putut asuma, de la „cursive“ de ziar, texte de amploare precum foiletonul, cronica literarã, reacþia polemicã, fãrã dificultatea plierii la cerinþele unor gazete precum „Cuvântul“ ori „Rampa“ ºi, prin disciplinare, punerea – ca autor - în balanþa sporitei autoritãþi, în paginile „Vieþii româneºti“, „Revistei Fundaþiilor Regale“, „Reporter“, „Contimporanului“.

Pe scurt, Ion Biberi nu greºea descoperind în Sebastian „un autor polifonic“. De la bun început atrag atenþia eseistul ºi inteligenþa lui reactivã. Vor urma prozatorul ºi dramaturgul. Potenþialul exprimat exploziv în „Jurnal“ încununa o carierã scurtã, mult prea scurtã, pe cât îi reveleazã interesul estetic învelit în dureroase zbateri de conºtiinþã. Ca într-o polifonie epicul ia caracter interogativ, sinceritatea sunã crud, lumina stinsã alterneazã cu pânda în beznã. De sus intervine unda de lirism iar epicul curmã frigul atmosferic. Nu pentru totdeauna, date fiind circumstanþele, apariþia extremismului rasist în anii ’30, trãdãrile în prietenia purtatã lui Mircea Eliade, ruptura de Nae Ionescu, scoaterea „pe tuºã“ a intelectualilor evrei dupã aplicarea setului de legi din iunie 1940, inchizitoriale, eliminatorii pentru profesiunile liberale practicate de etnicii repudiaþi.

Un anacronic conglomerat de fapte saturã lirismul, îl trimite în spaþii recluzate. Nostalgiile fuzioneazã cu desnãdejdile, destrãmãrile cu revolta iscatã de triste duplicitãþi.

În atari condiþii ne întrebãm în ce mod a servit actualitatea politicã, socio-culturalã.

Un soldat al libertãþii de opinie, cum i-a plãcut lui Sebastian sã se defineascã ori de câte ori erau activate teme ºi situaþii în cãutare de clarificãri. Deºi nu a fost vreodatã obsedat de el însuºi, contemporanii sãi au notat cã avea un indice înalt de sensibilitate. Una nãpãditã de subiecte eteroclite, pe seama cãreia un brãilean, ca ºi scriitorul adus în discuþie, Sergiu Semilian spunea: „Oamenii de la Dunãre rãscumpãrã, prin încredere în luptele prin care trec, fatalitatea umbrelor ostile“.

Deloc întâmplãtor, un singur confrate, Camil Petrescu preþuia, „din afinitate electivã“, simþul artistic cu care Mihail Sebastian incorpora în aventura umanã mãrturisiri, cele mai adesea directe. F. Aderca nu l-a contrazis când a observat cã vede în Sebastian, ca reflex ai iudaitãþii acestuia, întregirea, prin moderaþie ºi echilibru, a vibraþiilor generoase „pânã la exces“.

În anii de colaborare la „Cuvântul“ sau de respectabilitate la „Revista Fundaþiilor Regale“ Sebastian a dorit sã îmbrãþiºeze, fãrã discriminãri, o întreagã gamã de activitãþi. De reþinut, cã nu a fost leneº; revistele ºi ziarele ce i-au marcat itinerarul, l-au solicitat pentru buna lui credinþã în dezbateri, aderentã postulatelor neabãtut democratice, nuanþate în expresie. Când a redactat studiul dedicat lui Titu Maiorescu ºi „Jurnalul“ acestuia, penultimul text înaintea intrãrii în vigoare a legislaþiei anti-evreieºti, Sebastian a oferit un document de mare valoare despre propria naturã.

Cum era normal, locul central îl ocupã personalitatea maiorescianã. Spre deosebire de scrieri de acelaºi profil semnate de Stendhal sau fraþii Goncourt în care stricta intimitate e cenzuratã de publicitatea întrevãzutã postum, Maiorescu s-a ferit „de aceastã subtilã ºi trãdãtoare ispitã“. Toate citatele vor dovedi cu ce îngrijire va ºti Sebastian sã descifreze în omul matur zisa lui impersonalitate. Foarte rar, spune exegetul, sub notele seci, înºelãtor reci, bãnuim „un strigãt de desnãdejde care aratã cã, în adânc, viaþa acestui om ordonat n-a încetat sã fie chinuitã“. În continuare citim: „Istoria noastrã literarã ºi politicã din ultimele decenii ale veacului trecut - istorie cu care, în câteva din momentele ei esenþiale, figura lui Titu Maiorescu se identificã – dobândeºte prin publicarea acestui „Jurnal“ o sursã de o nespusã bogãþie ºi de cea mai sigurã autoritate“.

Pãtrunde comentatorul, din perfecta sa comuniune cu personajul plenitudinar, secretele acesteia? Cercetat, în climatul care comportã percepþii mai extinse, dincolo de „estetica staticã“, sufragiul public merge în cultura noastrã, spre titlurile profetice, retorice, lirice. Oriunde este un accent personal direct, oriunde izbucnesc manifestãri spontane de temperament, se îndreaptã ºi adeziunea publicã. Avem o preferinþã de principiu pentru tot ce este «vulcanic» ºi, dimpotrivã, o rezervã stingheritã pentru tot ce este reþinut. Titu Maiorescu este încã în amintirea noastrã prizonierul câtorva adjective: aulic, distant, auster. Ne-am obiºnuit sã asociem dezordinea moralã cu adâncimea de simþire. Gândirea logicã, luciditatea, claritatea de expresie, spiritul de consecvenþã par sã excludã dramele interioare. Ce nu este convulsiv nu ne convinge, nu ne emoþioneazã“.

Cutez a crede cã asemenea verdicte critice se potrivesc mãnuºã multora din parlamentarii noºtri de astãzi. Dar e absolut remarcabil cã un scriitor evreu de 33 de ani, deplin integrat spiritului românesc, are – despre figura centralã a programului junimist de modernizare a þãrii -, consideraþii atât de exacte, de importante în dimensiunea lor revelatoare.

Însuºirea de a fi grav când trebuie ºi afectuos când, nevãzut, scãpa „de gânduri rele“ (vezi episoadele dedicate marii iubiri pentru Ana Rosetti sau despãrþirii de Mite Kremnitz) înlesneºte accesul la o fire înclinatã rar sã dea „suplimente de informaþii“.

De la Maiorescu ºtim cã atunci când ironicul ºi violentul Caragiale a aflat de boala lui Eminescu a izbucnit în lacrimi, deºi pe seama bãrbatului cu apucãturi greu de primit are aprecieri de mare justeþe. E ºi motivul pentru care îi cumpãrã lui Caragiale bilet de tren la Viena, sã vadã, dupã gustul personal, dacã civilizaþia europeanã exercitã aceleaºi funcþiuni precum cele din cafenelele bucureºtene. Apropierea de „generosul, fãrã ostentaþie“, care iradia stimã intelectualã celor pe care îi cultivã, permite lui Sebastian sã ridice tentativa de portretizare la rang de model subtil, eficient, pierdut ca unicitate în epoca ce a urmat.

*

Compoziþia în marginea de foc a jurnalismului avea sã afecteze corecta ierarhizare a rezolvãrilor cerute la masa de scris prozatorului ºi dramaturgului Mihail Sebastian. Din concomitenþa trãirilor vin tresãriri diferite, sublimãri, organizãri ce ar fi putut afecta buna lizibilitate a realului explorat. Din fericire lucrurile nu stau aºa. Textele pentru spaþiul gazetãresc aparþin cotidianului. „Le ataci dacã simþi nevoia sã îþi lãmureºti cititorii“. Pe celelalte doar dacã vrei sã-i emoþionezi. Scopul iniþial al asocierii publicisticii cu literatura, afirma Sebastian, vine ca o pregãtire a condeiului. ªi, negreºit, spre a feri componenta literarã de intensitatea schimbãtoare a scrisului „la comandã, împlinit în urgenþã“.

Avem acum dovada cã într-un întreg deceniu, 1927-1939, panorama subiectelor „de o zi“ izbea puternic malul închipuirii, îl împrospãta. Altminteri nu am fi avut creaþia prozasticã pe îndelete gânditã din „Fragmente dintr-un carnet gãsit“, 1932, „Femei“, 1933, alcãtuite din crochiuri expresive, nonpatetice, în schimb infuzate cu proiecþii adolescentine regãsite, ulterior, în piesa „Jocul de-a vacanþa“ sau anticipate de poetica plasare în „Oraºul cu salcâmi“, realist culminatã în ultimul sãu roman, „Accidentul“, 1940.

Suntem pe un tãrâm complex, ocolind eseismul, nu ferit de frivolitãþi, însã cu siguranþã rod al acumulãrilor confesive, contemplative, senzuale, sinuos psihologice. De recunoscut impactul pozitiv al parcursului realizat de Sebastian de la ceea ce s-a numit „literaturã de consum“ la întreprinderea plinã de primejdii a domeniului de confluenþã, deasupra cãruia trona un Gib Mihãescu, privegheat, cu impuritãþi virile, nestãpânite de Mircea Eliade.

Pe teritorii întinse ºi instabile conceptul de „literaturã de consum“ demoleazã imaginarul convenþional dar îi induce încorsetãri ce ascund sinele. Dacã, în exerciþiul narativ, Sebastian plãteºte mai puþin tribut erotismului, exotismului ori comportamentelor bizare, meritul revine prospeþimii, sinceritãþii cu care evitã obsesiile carnale, pretinsul antagonism între culturã ºi civilizaþie. Dupã bunul model oferit de André Gide ºi de pozele ce cultivã aºteptarea, amorul propriu rãnit, feminismul, Sebastian izbuteºte sã îºi „vândã“ literatura fãrã prea mari concesii conformaþiilor nefericite, cazurilor patologice, introspecþiilor în exces. La nivel de faunã umanã, Sebastian înregistreazã prefaceri fãrã traume, deloc orientat spre abisal, atras în schimb de arome dionisiace, libido apetisant.