| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Nu poți să pleciHoria DULVAC(fragment) E suficient să vizitezi cimitirul și îți dai seama că ai moștenit o întreagă galerie de morți, care stau acolo dispuși, cu crucile lor, ca în lojele unui teatru de operetă, reclamând mut tot felul de responsabilități: buna bunică, unchi, mătuși... Aveam senzația că începuseră să profite de înnăscuta mea politețe, iar nopțile erau deja suprapopulate de prezența lor. Nu mai aveam loc în mine de atâta înghesuială și de multe ori mi se întâmpla să eșuez rușinos într-o poluție nocturnă pe cearșaf. Nu era nimic grav: o secreție a multiplicității, a celor care puteam să fiu. Dincolo de vis, ei mă priveau mustrător, cu capetele legănându-se, ușor amenințător, ca măștile dacice din munții Apuseni. (Când visez morți, la mine e de rău.) Încercam să îi evit. Uneori mă săturam de asceză ca de mine însumi și simțeam și eu nevoia să vină altcineva și să îmi dea iertarea, ca atunci când tatăl îți ia din spate un ghiozdan. Cine să te ajute? În ceea ce mă privește, singurele mele forme de victorii au fost abandonurile. Nimic mai savuros decât aceste dezertări, pe jumătate ilicite, dar atât de folositoare: lasă-i pe alții să fie înghițiți de propriul joc care îi va fi devorat! Simpla posibilitate de a lua un concediu medical îmi dădea sentimentul unei sățioase libertăți și o extraordinară perspectivă asupra tuturor tragediilor. Știam că pot oricând să ies din joc. Ce m-aș fi făcut fără bunul meu medic de familie, coleg de liceu? Existau și alte disfuncții în afara bolilor organice, un fel de maladii în ordinea lucrurilor. Limba încărcată putea fi un simptom grav: împrejurări oculte se dereglau, sau poate eram infestat cu paraziți intestinali localizați în destin. Temperatura ridicată însemna că întâmplările nu se potriveau, aveam obstacole în fața unor lucruri care trebuiau să se producă într-un anumit fel, situații în care mătușa îmi dădea cu bobii, sau îmi ghicea în cafea. (Asta explica paloarea întâmplărilor și lipsa lor de chef. Dar mai ales, mediocritatea, incapacitatea de a comunica...). Tatăl meu era încă din viață capricios: trebuia să îi vorbesc cu multă atenție și să nu îl contrazic. Deseori nu ne asculta, nu ne băga în seamă: înțelegeam că era preocupat, era vorba de ceva subtil, o rigoare care îl ținea în viață. După ce a murit, toate trăsăturile legate de sensibilitate s-au agravat, ceea ce era firesc. Fără trup, nu mai exista nici o scuză. În astfel de situații nu se mai putea trece cu vederea nimic. Îmi amintesc întreaga copilărie: dragostea lui, ca o concesie ce mă făcea legitim, incoerențele sinucigașe prin care ne făcea nouă loc. Încă de atunci aveam sentimentul vinovat că renunțările sale erau mici discontinuități care îl omorau. Odată eram cu el pe un câmp de floarea soarelui. Inspectam stupii colorați, iar geometria lor paralelipipedică părea un lucru straniu în acea lume a înmulțirilor fractale, eu însumi eram un corp străin. Altminteri pașnice ca niște mătușe blajine, plantele de floarea soarelui își dezvăluiau forța înmulțirii într-un mod amenințător. Lanul era ostil. Rațiunii îi era străin.Aerul era condensat, iar praful și polenul deveneau indistincte și astmatice. Eu mă culcasem cu spatele pe pământul care avea puls, de parcă ar fi fost viu (tresălta). Prin genele întredeschise, filtram lumina și priveam, ca într-o altă spațialitate, mișcarea cinematică a tatei ce arăta ca un cosmonaut în costumul lui de apicultor. (O astfel de percepție a discontinuității am avut-o mai târziu, când mi-am cumpărat o cameră video pe care am atașat-o la computer. Succesiunea tăiată a siluetelor dădea mișcării un aer fantomatic. Intrasem doar într-un nou mileniu: detronarea gândirii continue abia începea...) Privind silueta lui dragă, spatele înduioșător, cărnos și vulnerabil, îi simțeam slăbiciunea: cuantele de lumină îl străbăteau ca pe o plasă rară. Accepta să fie neatent și, din această pricină, grăunții clipei îl ucideau. Practic se complăcea acestei morți corozive din rațiuni ce aveau legătură cu dragostea, fapt ce făcea să mă simt vinovat. Era un compromis ce îmi făcea și mie loc în timp, un fel de sacrificiu ce îl topea. (Am avut, încă de când eram copil, bănuiala întemeiată că ceva nu e în regulă cu carnea. Creșterea ei necontrolată, rărirea atenției, făceau prezentul spongios și vulnerabil. Iar tatăl meu nu a știut să se ferească la timp de această rărire imprudentă. Amintire de la orele de fizică: dacă nucleul cel dens al atomului ar fi de pildă cât pământul, atunci rătăcitorii electroni s-ar roti pe o orbită amplasată la distanța lunii. Iar substanța, formată din atomi puși unul lângă altul, ca un zid de apărare la foot-ball, este de fapt o barieră compusă întâi din găuri. Găuri exasperante, prin care se scurge toată agoniseala noastră de rigoare și securitate și, uneori, chiar ce e mai drag...) Pe câmpul acela de floarea soarelui, aveam o stupină care trebuia văzută, căci albinele începuseră să roiască. Asta însemna că se înmulțiseră prea mult și căzuseră într-o nebunie, ajungând să nu își mai recunoască regina, ele, creaturile cele mai disciplinate din lume (iată în ce hal poate fi adusă specia de acea înmulțire neautorizată). Sau poate că apăruseră generații de insecte care nu fuseseră văzute de ochi străin și de aceea le apucase schizofrenia. Trebuiau să plece și își luau pur și simplu lumea în cap, ca un fel de exod în căutarea unui moise al lor. Trebuia să le arătăm fața liniștitoare, să le privim ... Roiul acela de albine își asumase pur și simplu o aventură îngrozitoare: nimeni nu le va mai putea șterge din memorie faptul de a fi plecat. Numai trecerea sub tăcere și uitarea, rapida înmulțire pe ascuns și inocența copiilor lor vor fi putând să șteargă teribilul gest. De aceea, nu era recomandat să te apropii de ele fără costumul de protecție, căci bunele insecte se comportau sălbatic, omorau și se sinucideau. Își făcuseră culcuș sălbatic într-o fântână părăsită, unde le-am găsit lucrând la miere negustată de gura omului, în faguri captivi, nepriviți. (Mierea fără gură și roiul fără față: iată chiar disperarea perfectă. O disperare vinovată a dulcelui complet, trăind virtuos, ca visul în ceruri, fecioară nedizolvată în câmpul papilelor gustative... Era mai înspăimântător decât o ființă larvară care nu a fost niciodată privită, bunii faguri își consumau existența în deplin, în gură, în speranța că cerul papilelor va putea fi atins...) Niciodată nu m-a părăsit bănuiala că roiul era de fapt un singur organism. Mă nelinișteau însă celulele tatălui meu, ce păreau că încep să nu mai asculte de centru. Deja mișcările păreau necoordonate: ceva din rotația unui braț sărea din logica cinematică. Vedeam cum îmbătrânea.(Eram la granița mileniului trei: o lume alcătuită din secvențe din care orice emoție se va fi extirpat.) Mă simțeam și eu vinovat cumva de situație. Prezența mea acolo era, fără să vreau, ca semnalul de goarnă al unui puci. Oricât de cuminte aș fi stat, ostilitățile fuseseră deja declanșate. În spatele tatălui , eu eram poarta întredeschisă unei invazii de neoprit. Iar el, în loc să mă ucidă legitim pentru sfidarea de a apărea în deplina mea uzurpare, punând astfel capăt unei îmbătrâniri care îl ruina, mă proteja dintr-o dragoste inexplicabilă. Pur și simplu, se sinucidea ca să îmi facă loc. Statistic, albinele erau aceleași. Chiar dacă una l-ar fi înțepat, alta îi lua locul. Tata era la fel de risipitor și cu celulele lui de întinerire, din care mai dispunea (credea ) de o rezervă suficientă. (Puțini știu că, după ce înțeapă, albina moare, acul ei rămâne în victimă, cu abdomen cu tot. Așa făceau și strămoșii noștri daci, aruncându-se în sulițele lui Gebeleisis. Mă gândesc cu înfiorare că, dacă am fi perfecți, ne-am simți ca niște insecte. Mulțumim domnului că suntem vinovați...) Acum, după moartea tatălui, situația era schimbată: fără corp, fără moleculele sale de schimb, ca niște monede mici, rigoarea era singurul lucru pe care mi-l cerea. Cum mă abăteam de la ea, pierdeam legătura. Era mai mult decât atât: o bătălie pe viață și pe moarte, care trebuia să mă găsească atent, concentrat. Așa că mă duceam la biserică spălat și bine bărbierit, cu unghiile curățate. Problema principală nu era neapărat curățenia corpului, ci baia de limpezire a spiritului, dar igiena mă ajuta. Întotdeauna am fost un maniac al lucrurilor ordonate și orice bună lucrare, care presupune rânduială, cu o curățenie zdravănă o începeam. (În plus, am căpătat credința că nu ești cu adevărat curat dacă nu te-ai eliberat de toxine, adică după o bună clismă.) Descopeream liniștea gesturilor rituale, o absență aproape biologică a larmei, ca în facultate, când mă apucasem de pictură. Pictam după un fel de dicteu în care cred și acum, căci frumusețea se recunoaște singură într-o logică numai a ei, în afara gândurilor (care fac omul prizonier în existența lui) . Aceeași senzație de deplasare a sediului meu într-o stranie exterioritate o aveam și în biserică. Parcă împrumutam vederea sfinților. Cineva, care eram eu, înainta spre altar și mâini străine făceau ceva după propria lor logică. Mișcarea mâinilor provoca amețeală. Aprindeau lumânările și o întreagă istorie începea să se depene: sfoara arzând în timpul său linear, ceara cărnii încetinind moartea, chipuri povestite în plasma flăcării în care am zărit, ca într-o ramă ovală, lacrima, obrazul prelins al mamei lui Isus... |