| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Firescul libertăţiiHoria DULVACDacă în accepţia comună firescul are încărcătura semantică a unui anume fel de a fi (rădăcina comună sugerează înrudiri conceptuale şi simpatii aproape atavice), a unei înfăţişări fruste, lipsite de poză, în "Metafizica libertăţii" (Gheorghe Dănişor "Metafizica libertăţii", ed. Paralela 45, Piteşti, 2006) pe care o construieşte Gheorghe Dănişor, acest concept îşi află adevărata sa vocaţie. Firescul este teritoriul în care "gândirea occidentală se întâlneşte cu cea orientală", un soi de frontieră ce face posibilă recuperarea confuziilor, ca în parabola lui Zhuang Zi: "Cunoaşterea celor vechi era desăvârşită.Cât era de desăvârşită? La început ei nu ştiau că există lucruri.Aceasta era cea mai desăvârşită cunoaştere; nimc nu mai poate fi adăugat. Apoi eu au aflat că există lucruri, dar nu au făcut distincţii între ele. Apoi au făcut distincţii între ele, dar nu au făcut judecăţi asupra lor.Când s-a ajuns să se facă judecăţi, Dao a fost distrus". Această cădere progresivă a lumii prin discriminarea ei în lucruri, distincţii şi judecăţi asupra lucrurilor este paradigmatică. Firescul devine instrumentul filosofic de recuperare a traseului căderii, care seamănă cu cel creştin, de alungare din Paradis. Prin firesc, se "lasă Fiinţa să se vadă", într-o manieră "nesiluită prin cunoaşterea instrumentală". În acest proces, "Fiinţa" se vede ca spontaneitate - un concept şi un instrument extrem de util, cu care filosoful Gheorghe Dănişor operează copios şi eficient. Esenţiale în înţelegerea acestor construcţii filosofice sunt mai multe lucruri. Întâi, spontaneitatea dezvăluie "Fiinţa ca surprindere-revenire", "termen care desemnează pe a-fi-deodată -cu -Fiinţa, în această indistincţie Fiinţa fiind prin sine". În al doilea rând, este esenţial de observat că acest soi de cunoaştere "înlătură predicaţia şi ca urmare medierea". Este vorba de o cunoaştere care recuperează parţial din căderea originară, un fel de relaţie intimă cu lucrurile, în afara judecăţii (o anume raţionalitate de care occidentul e oarecum conştient). În consecinţă, avem de-a face cu o transpunere a subiectului "dincolo de controlul conştient şi de relaţia subiect obiect", un soi de intuiţie care recuperează discriminările generate de judecată. Astfel, se ajunge la relaţia prin care, spontaneitatea, nefiind intenţională, conduce inevitabil la libertate, un concept de asemenea situat destul de departe de accepţia sa comună care sugerează independenţă, lipsă de relaţionare. Recuperarea acestei metafizici a libertăţii, cu care modernitatea coabitează azi într-o forulă inconfortabilă, impune "o distincţie categorică între a gândi şi a cunoaşte (a judeca). Gândirea este totuna cu a fi, pe când judecata separă şi astfel distinge acolo unde nu este nici o distincţie" Operarea acestei discriminări, distincţii, într-un mediu în care în mod esenţial nu preexista aşa ceva, este rezultatul nefericit al judecăţii, care apare ca un instrument făcut să divizeze "unitatea Fiinţei". (Este perspectiva hegeliană potrivit căreia că ar fi existând, în intimitatea unităţii însăşi, impulsul de a se discrimina, diviza, segmenta, cunoscându-se prin asta pe sine, iar în acest proces de polarizare, judecata are un rost esenţial: iată mecanismul prin care logosul generează). Faptul că că firescul îşi are rădăcina în fire conferă spontaneităţii metafizice capacitatea de a sluji existenţa într-un sens profund. Firescul este, în măsură înaintată, localizare în fiinţă - spontaneitatea astfel conceptualizată find intrarea în existenţa nemediată. "Artificialitatea creată prin cunoaşterea mediată , prin judecată, constrânge firescul să intre în altă ordine. De altfel, chiar cuvântul judecată, pe lângă sensul de cunoaştere îl are şi pe acela de a impune un anumit fel de a fi, impunere care vine din exteriorul celui care îl vizează, deturnându-l către un mod de a fi care nu îl caracterizează, astfel că firescul se retrage" Inconştientul este, după Gheorge Dănişor, vehiculul care dispune de resurse pentru a transporta subiectul "spre fire", ferindu-l de tentaţiiile rătăcitoare ale "cunoaşterii instrumentale". Astfel, libertatea nu poate fi judecată, căci "a judeca înseamnă a controla lumea". Hermeneutizarea îşi anexează şi totodată disoluţionează obiectul supus interpretării. Un alt instrument în accederea către metafizica libertăţii este, după Gheorghe Dănişor, suspendarea discursivităţii. Încă o dată cititorul are senzaţia unui amplasament paradoxal al filosofului în câmpul construcţiilor sale: pe de o parte, maniera şi acurateţea în care sunt puse în ecuaţie argumentaţia şi eşafodajul creează un sentiment de confortabilitate pozitivă. Pe de altă parte, mesajul şi conţinutul argumentaţiei sunt în multe locuri de o frapantă sorgine decontructivistă. "Este vorba de faptul că în metafizică ceea ce se transmite prin limbaj este non explicativ, iar discursivitatea este suspendată." "De aceea, una dintre sarcinile metafizicii este aceea de a disipa limbajul cu propriile sale arme, adică tot prin limbaj". Este preferată cunoaşterea nemediată sau cel puţin sugestia artistică, care sunt vehicule consacrate ale comunicării şi lasă loc libertăţii cu rol metafizic de recuperare a sensurilor, pledându-se pentru "intelectul intuitiv" care este "situat dincolo de cunoaştere şi făcând-o pe aceasta posibilă" . Volumul este structurat cu acurateţe, dispus oarecum stratificat, în capitole ce susţin cu aplomb ideea centrală a metafizicii libertăţii, un locus filosofic dar şi un reţetar procedural de recuperare a căderii originare. Deşi animat de un suflu ce pare deconstructivist, edificiul conceptual este atent clădit în desfăşurarea logicii sale interne. Autorul face dovada unei stăpâniri stilistice care îl ajută să depăşească capcanele tautologice şi lipsa de expresivitate care constituie pericolele inerente unei întreprinderi în câmpul metafizicii. Discursul este lipsit de complexe, sigur pe propriul mesaj şi încrezător în propria vocaţie, conturând profilul unui filosof cu energii Ortega Y Gasset-iene, apt spre reuşită în retranscrierea temelor fundamentale şi racordarea lor la interesul vremii. Cartea dă impresia că are o vocaţie proprie şi un potenţial traiect personal, că se cere recitită în mai multe chei, lăsând uneori bănuiala că ar fi putut fi alcătuită în mai multe moduri, că ar putea fi reconstruită dintr-o altă abordare. Construcţia e bine legată, ca o ţesătură riguroasă care îşi susţine reticularitatea proprie ştiinţelor pozitive. Conceptele nu sunt lăsate la voia întâmplării şi nu sunt trădate, ba chiar instrumentarul şi harnaşamentul filosofic şi stilistic devin mai solide pe măsură ce avansăm în text. Suspiciunea eventuală de închidere sau tradiţionalitate intolerantă (care ar putea fi sugerată alarmant şi nedrept de perechea sintagmatică din titlu, ce ar putea da impresia neliniştitoaare că libertatea ar fi abordată cu un instrumentar inadecvat sau depăşit, adică de metafizică, cea făcută răspunzătoarea atâtor excese ideologice) este spulberată de multitudinea deschiderilor ce plasează textul în continuarea unui discurs viabil al epocii, ba chiar în câmpul unui liberalism filosofic de tip rortyan. Frapează şi intrigă un anume soi de subversivitate a mesajului deconstructivist, cu instrumentele şi reticularitatea ştiinţelor pozitive. O deconstrucţie făcută după toate regulile construcţiei: iată un volum ce trezeşte interesul şi face deliciul spiritului. |