Noica ahoreticul

Probabil cel mai  de seamă filozof român după Lucian Blaga, Constantin Noica a fost preocupat de ontologie, de cultură ÅŸi de istoria ei prelungită în istoria limbii. Acestea ar fi elementele principale ce constituie o filozofie a spiritului alimentată de un ascuÅ£it, de un neadormit  duh speculativ. Este ÅŸi pariul pe care Noica l-a făcut cu sine în ipostaza de gânditor, în demersul necontenit al cunoaÅŸterii. Modul  de a trăi ÅŸi de a se implica în lume, de a se "angaja", este un corolar al acestui "pariu", al acestei decizii de a fi sau, mai exact, de a nu fi prezent. Este o idee directoare a cărÅ£ii lui Ion IanoÅŸi, ce tratează despre opera ÅŸi despre "arta" filozofului, despre raporturile lui cu lumea (Constantin Noica, ediÅ£ie revăzută, Editura Academiei Române, BucureÅŸti, 2006). Prima ediÅ£ie datează din 1998 ÅŸi poartă titlul Constantin Noica - între construcÅ£ie ÅŸi expresie (Editura ÅžtiinÅ£ifică, BucureÅŸti, 1998).
EdiÅ£ia din 2006, exceptând câteva modificări nesemnificative, păstrează structura ÅŸi conÅ£inutul celei din 1998. Descrierea operei, Arta filosofului ÅŸi Constantin Noica - scrisori către Ion IanoÅŸi (1980-1987) rămânprincipalele secÅ£iunii ale cărÅ£ii. Doar o Anexă ce include patru din epistolele adresate de I. IanoÅŸi lui Noica între 1984 ÅŸi 1987 (de altfel ÅŸi anul trecerii în eternitate a filozofului de la PăltiniÅŸ) încheie ultima ediÅ£ie. ÃŽncepând cu o schiÅ£are a biografiei (pe care Constantin Noica nu a considerat-o niciodată relevantă pentru activitatea lui), IanoÅŸi pune numaidecât  accentul pe conceptul de ahoretia ÅŸi imbricările lui în existenÅ£a filozofului. Conform cu definiÅ£ia foarte analitică dată de Noica, ahoretia "este maladia născută sub un rapt sufletesc ori intelectual, ducând la o bruscă iluminare sau luciditate de conÅŸtiinţă, ce face pe subiect să-ÅŸi interzică participaÅ£ia, să-ÅŸi domine determinaÅ£iile, să vadă pozitivul non-actului ÅŸi al negativului, acceptând înfrângerea, asimilând-o ÅŸi intrând în indiferenţă, iubind tot ce se desprinde de lume ca atare, de la asceză ÅŸi poezie până la matematici ÅŸi spectacolul revoluÅ£iei tehnico-ÅŸtiinÅ£ifice, punând viaÅ£a ÅŸi istoria sub ordinea raÅ£iunii, care desfiinÅ£ează noul ÅŸi proclamă rodnicia non-călătoriei. Ahoretia, ca refuz al determinaÅ£iilor, îşi dă măsura ei în ceasul senectuÅ£ii, când nici una din determinaÅ£iile oarbe ale lumii nu mai întinează spiritul." (apud I. IanoÅŸi, Constantin Noica, 2006, p. 19).
Conceptul pare a fi fost inventat de Noica pentru justificarea propriei conduite ÅŸi a raporturilor sale cu lumea. Ahoretia, care se prenumără printre cele ÅŸase maladii ale spiritului diagnosticate de el, este o "maladie" specific românească. ÃŽn sine, ea ascunde un paradox:  ".caracteristica neparticipare de ordin naÅ£ional ar fi patronat, în cazul individului fidel ei, înlocuirea pentru o dată a extazului speculativ cu cel participativ!" (op. cit., p. 19). ÃŽn cazul lui Noica  această "maladie" ar fi însemnat abÅ£inerea de la acÅ£iune, de la implicare în istorie (în primul rând prin politic), dar nu o indiferenţă totală, pentru că acel extaz participativ nu excludea implicarea intelectuală, spirituală, prin reflecÅ£ie, prin gândire ÅŸi revalorizare conceptuală. Retragerea din lume nu era una de fel anahoretic, nu era adică o pustnicire ÅŸi o recluziune întru Dumnezeu, ci doar una ahoretică, în speţă una a filozofului "neangajat" prin acÅ£iune, de orice natură ar fi fost aceasta. Ea nu este identică nici cu "catabaza" de care pomeneÅŸte Ion D. Sîrbu în Lupul ÅŸi catedrala, când se referă la retractilitatea poporului român în faÅ£a istoriei, în opoziÅ£ie cu anabaza, în speţă cu implicarea directă în istorie ÅŸi cu spiritul combativ. "Melcul catabatic" ar simboliza somnul nostru istoric de 1000 de ani, în vreme ce "lupul anabatic" este simbolul acceptării ÅŸi al abordării active a istoriei, din vremurile traco-geto-dacice. ÃŽn fine, despre retragerea românului din faÅ£a "agresiunii istoriei" vorbeÅŸte ÅŸi Mircea Eliade.
Numai dedicându-se contemplaţiei, reflecţiei şi revalorizării conceptuale şi ideatice a unei părţi din lume mergând pe axa ontologie>cultură>limbă, ultimele două privite fiind şi din perspectivă istorică, a putut ahoreticul Noica să lase în urma sa o operă filozofică vastă şi originală. După unele aprecieri, Constantin Noica, îndreptat spre fiinţă şi spre cuvânt, este cel mai "român" dintre filozofii noştri. Ahoretia de care a fost "acaparat" este chiar ipostaza care-i fixează personalitatea în partea a doua existenţei, când Noica devine filozoful pe care îl cunoaştem, călăuzit fiind de principiul că existenţa şi cunoaşterea trebuie duse deopotrivă până la capăt. De aici minimalizarea biografiei de care gânditorul însuşi se face "vinovat", de aici sustragerea de sub orice gen de "determinaţii" despre care vorbeşte în mai multe rânduri; în plan concret, de aici retragerea filozofului, mai întâi forţată, la Câmpulung Muscel, apoi benevolă, la Păltiniş, unde a început, a continuat şi a desăvârşit opera de analiză şi de reflecţie filozofică.
ÃŽnainte însă tânărul Noica (ar fi utilă ÅŸi incitantă scrierea unei lucrări cu acest titlu, dar, dacă nu mă înÅŸel, parcă ea ÅŸi există!) nu a refuzat "angajamentul", recte implicarea în politic. Adeziunea lui la miÅŸcarea legionară, cercetată de Ion IanoÅŸi în monografia reeditată în 2006, a fost deja obiectul mai multor "mărturii ÅŸi analize", între care destule pagini din: Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat. (1996); Z. Ornea, Anii' 30 - Extrema dreaptă românească (1995);  Marta Petrescu, Un trecut deocheat sau "Schimbarea la faţă a României"; Ideea care ucide (1994). O contribuÅ£ie relevantă revine publicării celor trei volume de publicistică semnată de C. Noica, apărute la Editura Humanitas sub îngrijirea lui Marin Diaconu. Al patrulea urmează să ajungă până în 1940, an când viitorul filozof va abandona aproape complet acest domeniu. Publicistica depune mărturie asupra legionarismului lui Noica. Adeziunea a fost deschisă ÅŸi explicită, după cum o atestă suficiente articole publicate în presa vremii, mai ales în anii 1938 ÅŸi 1940, consideraÅ£i, de altfel, revelatorii pentru opÅ£iunea lui politică ÅŸi ideologică. Câteva probe sunt aduse de I. IanoÅŸi în cartea aici abordată:
"Când s-a produs aceasta? Posibil, ceva mai înainte de 1938, an din care ne parvin primele dovezi indubitabile. O atestă scrisoarea (datată 9 ianuarie 1938) pe care Eugen Ionescu o adresează lui Ionel Jianu; ca ÅŸi schimbul epistolar dintre Petru Comarnescu (23 decembrie) ÅŸi răspunsul lui "Dinu" Noica (28 decembrie), în aceasta din urmă el asumân­du-ÅŸi până la capăt adeziunea. De la începutul aceluiaÅŸi an dispunem chiar de un articol semnificativ, 'ÃŽntre parazitul dinafară ÅŸi parazitul dinăuntru' (publicat în Vremea la 30 ianuarie 1938) în care Noica disociază de cuzismul orientat împotriva duÅŸmanilor din exterior, evreii - legionarismul preocupat mai ales de parazitul "înăuntrul fiinÅ£ei românului", parazit necesar a fi extirpat prin suferinţă, jertfă, Å£inută morală exemplară, întru biruinÅ£a spirituală [.].
Este de-acum limpede exprimată simpatia faţă de legionari şi Corneliu Zelea Codreanu, chiar fără ca Noica să aparţină efectiv mişcării. Convergenţa se rezumă la idei, este una "idealistă", presupus neîntinat spirituală, punct de vedere susţinut în epocă şi de alţi cărturari de marcă, inclusiv de către Mircea Eliade." (op. cit., p. 24).
ÃŽn sfârÅŸit,  plusează ÅŸi articolele publicate în Buna Vestire, ziar condus de fraÅ£ii legionari Mihail ÅŸi Grigore Manoilescu, unde Noica a figurat ÅŸi ca "prim-redactor" (între 8 septembrie ÅŸi 20 octombrie 1940, răstimp în care el a publicat acolo 18 texte proprii, între altele "Cultură ÅŸi legiune", "Apelul 'Axei' ", "Limpeziri pentru o Românie legionară"). Noica susÅ£ine unele idei precum "România duhului", a spiritului care cere "un nou tip de român", "pur", un "suflet dacic" renăscut. ÃŽl admonestează pe Nicolae Iorga ÅŸi afirmă că doar Legiunea va izbuti "împlinirea în spirit", în special prin elita legionară a celor  10 000. Era acum "înregimentat ideologic" ÅŸi marcat de o "exaltare lăuntrică, spirituală ÅŸi spiritualistă" (cf. op. cit., p. 28).
După o asemenea experienţă, "a celor învinşi" cum singur a dat de înţeles, după auto-denunţul de la Tribunalul Poporului, în 1946, apoi după detenţia politică şi după domiciliul forţat de la Câmpulung Muscel, este perfect explicabil de ce Noica a "profesat" ahoretia. Retragerea lui din lume a fost benefică spiritual şi prolifică în planul operei. "Primatul oricărei opere perene asupra oricărei biografii datate" ni-l va releva în esenţa sa adevărată, pură, de filozof român al devenirii întru fiinţă.