Apariţia filosofiei pure în România. Vasile Conta

ÃŽn preajma anului 1880, când Vasile Conta îşi publică lucrările de filosofie pură,1  Ã®n lumea românească filosofia era prezentă în diverse forme ÅŸi servind diverse interese, mai puÅ£in unele legate de definirea ÅŸi prezentarea de sine. Ca filosofie, filosofia nu era prezentă pe nicăieri, în schimb, ea putea fi găsită - pe alocuri chiar din abundenţă! - în scrierile literare, în jurnale ÅŸi chiar istorii2 . ÃŽn aceeaÅŸi manieră, filosofia putea fi de găsit în Weltanschauung-urile individuale ale oamenilor politici ai timpului, în administraÅ£ia eclesiastică românească sau în concepÅ£iile ÅŸi viziunile sociale ale vremii. Ca filosofie însă, filosofia nu era de găsit. Diferitele traduceri - puÅ£ine la număr! - nu erau făcute să înlocuiască filosofia, iar compilaÅ£iile, departe de a înlocui lucrul, erau făcute să-i întârzie - prin logica oricărei compilaÅ£ii! - până ÅŸi apariÅ£ia.
ApariÅ£ia unor lucrări de filosofie în care filosofia nu mai servea nici unui interes în afara propriei sale raÅ£iuni avea, de partea sa, toate avantajele ÅŸi dezavantajele noului. Pe de o parte, avea meritul deschiderii unui drum ÅŸi a recomandării unei discipline în care Europa se exersase, în epoca modernă cel puÅ£in, de peste o jumătate de mileniu, iar pe de altă parte, de a trezi suspiciuni ÅŸi neîncredere în oportunitatea ÅŸi adecvarea gestului3 .
Apariţia unor lucrări de filosofie pură, a unor lucrări sistematice extrem de ambiţioase în care filosofia să se regăsească, riguros expusă, în compartimentele ei de ontologie, metafizică, teorie a cunoaşterii, adică conform diviziunii generale a filosofiei aşa cum era percepută ea la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe urmele şi în prelungirea unui concept german al filosofiei clasice, era uşor echivalată cu implantarea pe teren românesc a formelor culturale occidentale.
Până la un punct, întreaga creaţie filosofică a lui Vasile Conta serveşte la ilustrarea manierei în care, în istoria românească şi-au făcut loc formele culturii occidentale. Mai mult decât atât, cazul Vasile Conta poate servi demonstraţiei maioresciene de lipsă de eficacitate a introducerii formelor în absenţa fondului. Pe de altă parte, filosofia lui Vasile Conta dovedeşte în egală măsură şi eficacitatea şi lipsa de eficacitate a formelor în absenţa fondului.
Este însă filosofia lui Conta o ilustrare a manierei în care introducerea formelor, în absenţa fondului, o operaţie gratuită care nu duce la nimic?
ÃŽn tot cazul, lumea românească a vremii experimenta din plin procesul. Maiorescu, cel care îi denunÅ£a lipsa de eficacitate, îl expunea negativ. "ÃŽn aparenţă, după statistica formelor din afară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică ÅŸi ÅŸtiinţă, avem jurnale ÅŸi academii, avem ÅŸcoli ÅŸi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituÅ£iune. Dar în realitate toate aceste sunt producÅ£iuni moarte, pretenÅ£ii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr,."4 . AlÅ£ii, fără aplombul lui Maiorescu, ÅŸi fără întreaga tevatură ideologică, îl implementau. Politicienii români, majoritatea elitei liberale, pe dos decât Maiorescu, erau încredinÅ£aÅ£i de eficacitatea prezenÅ£ei formelor în ciuda absenÅ£ei fondului.
Pentru cazul lui Conta însă, discuÅ£ia în termenii formelor fără fond era fondată, în ciuda lipsei unei tranşări. Conta nu introduce filosofia în lumea ÅŸi cultura românească - unde filosofia era prezentă aÅŸa cum era, în diferitele ei forme, fie ÅŸi prea puÅ£in improprii - el introduce un fel de a fi propriu al filosofiei, unul care nu mai fusese practicat niciodată înainte (dacă nu se ia în consideraÅ£ie cazul lui Dimitrie Cantemir, prea îndepărtat în timp ÅŸi lipsit de urmări pentru cultura generală). Or, tocmai această manieră de a practica filosofia ilustrează apariÅ£ia unei forme care nu-ÅŸi avea în cultura românească terenul pregătit. 5 
Din alt punct de vedere însă, cerinţa lui Maiorescu din În contra direcţiei de azi în cultura română, de a nu se falsifica istoria de dragul unor poziţii istorice ideologizate, intra într-o puternică contradicţie cu sine. Pentru că, dacă formele culturii occidentale sunt şi cele în care adevărul este cel mai bine reprezentat, atunci excluderea sau amânarea pentru un timp nedeterminat ţine de o amânare a adevărului însuşi. Atitudinea faţă de forme este atitudine faţă de adevăr.
Introducerea filosofiei sistematice în cultura română, cultivarea filosofiei pentru filosofia însăşi, nu mai este doar o simplă introducere a formei occidentale a filosofiei. Implementarea filosofiei sistematice în cultura română este implementarea adevărului însuşi.
Gestul lui Vasile Conta de a practica filosofia în altă manieră decât se practica ea în cultura noastră serveşte şi ca piesă în dosarul anti-maiorescian al formelor fără fond.
Evident, Vasile Conta ÅŸi-a scris opera în afara oricărei intenÅ£ii de participare la o polemică de acest fel. Valoarea ei însă, judecată istoric, prin implicarea în raÅ£iunile istorice ale timpului adică,  este mai mult decât valoarea ei intrinsecă.
Filosofia lui Conta era făcută să predispună la o ilustrare a ideii de formă nesusţinută de fond - de fondul românesc! - nu doar la acest nivel al prezenţei formei ca atare, ci şi la nivel de conţinut. Filosofemele care puteau fi găsite la poeţi, scriitori, oameni politici, clerici sau structuri sociale erau departe de a putea fi înscrise în genul de filosofie practicat de Conta: filosofia materialistă. Însăşi ideea de diviziune a filosofiei era absentă în practica diferitelor filosofeme.
Prin urmare, Conta avea să surprindă cultura noastră atât din punctul de vedere al formei (filosofia sistematică), cât şi din punctul de vedere al conţinutului (materialismul).
Dacă forma filosofiei practicate de Conta (sistemul) poate fi echivalată cu adevărul însuşi, conţinutul acestei filosofii este de altă natură, iar judecata lui se cere altfel făcută.
Dacă lumea românească nu era pregătită să primească, în logica formelor fără fond, adică filosofia în forma ei sistematică, cu atât mai puÅ£in era pregătită să o primească în conÅ£inutul ei materialist. 6          
De altfel, Conta nu şi-a scris opera, neapărat, în vedera publicului românesc. Fiecare dintre cărţile sale, antume şi postume, apar şi în limba franceză, la Bruxelles şi Paris.
Dacă, într-adevăr, publicul vizat de Conta era publicul cultivat din spaÅ£iul francofon, este de precizat că, în esenţă, calitatea solicitată acestui public era iniÅ£ierea în ideile discutate, familiaritatea  cu ele.
În preajma anului 1880, pentru publicul filosofic occidental, curentul filosofiei materialiste era în vogă. Mai mult, degradarea lui din cauza propensiunilor ideologice şi a vulgarizării ştiinţei - favorizate tot de el! - îl făcuseră un fel de monedă curentă. Alimentarea cu el, la nivelul materialismului vulgar, era ceva uzual. Corifeii lui, îndelung citaţi de Conta, îl susţineau, deopotrivă prin vulgarizare şi rigoare: Spencer, Haeckel, Bűchner etc. Cultivarea materialismului se făcea pe două canale: de jos, dinspre materialismul vulgarizat, şi de sus, dinspre teoreticienii lui mai mult sau mai puţin riguroşi.
Conta a frecventat ambele canale de difuzare a materialismului în aşa măsură încât aparenţa ei este de felul unei curele de transmisie între cele două, cu segmente importante de ilustrări ale materialismului vulgarizat, cât şi ale materialismului elaborat.
Pe linia înscrierii, la materalismul epocii, filosofia lui Conta nu a făcut un salt în originalitate care să edifice în vreun fel materalismul curent. Dimpotrivă, el se topeşte în curentele vremii fără să le modifice. În contul lui nu poate fi trecută nici o înnoire a materialismului, o schimbare a cursului sau deviere eretică. Nu a fost un eretic şi nici filosofia lui nu a fost o erezie în materialism. A participat la gândirea vremii cu mai multă seriozitate decât au făcut-o alţii, de modificat, însă, nu a modificat-o. De aceea o discutare a lui în cadrele filosofiei sale, expuse mai mult sau mai puţin pe larg, nu are alte raţiuni decât raţiunile didactice. Înscrierea lui în istoria curentului sau, mai mult, în istoria filosofiei, nu poate fi făcută în afara solicitării diferenţierii şi înnoirii.
În Teoria fatalismului, de exemplu, prezintă o teorie a cunoaşterii şi o ontologie, ambele uşor de dizolvat în expunerile de manual ale vremii. În Încercări de metafizică prezintă o istorie a metafizicii în perspectiva derivării sale din religie şi experienţă, la fel de uşor de găsit în manualele de popularizare a materialismului. La fel în celelalte lucrări. Nu în această manieră este de descoperit personalitatea lui Conta şi nici valoarea filosofiei sale pentru filosofia românească.
Accentul pus pe anumiţi termeni, transformarea anumitor concepte în subiecte ale tratatelor sale metafizice, îl arată cu suficientă intuire a viitorului şi abia consultarea sau, cel puţin, descoperirea lor, poate furniza o cale de acces la acest caz.
În acest sens, se poate spune că a avut mai multă valoare pentru viitor decât pentru prezent, că originalitatea sa este o notă confirmată mai mult prin viitor decât prin prezent.
*
Pentru cea dintâi lucrare a lui Conta, Teoria fatalismului, termenul cheie, extrem de problematic ÅŸi, în tot cazul, preluat diferenÅ£iat de posteritate, fatalismul, se supune unui sens precizat de pe prima pagină. "Eu mă voi sili prin această scriere a dovedi că toate fenomenele din lume, fie ele fizice, morale sau intelectuale, sunt regulate după legi fixe ÅŸi naturale; că, prin urmare, nu există nimic din tot aceeace s-a numit voinţă liberă omenească sau dumnezeiască, nici din aceeace s-a numit întâmplare; ÅŸi că în lume nu există decât materie care se miÅŸcă ÅŸi se metamorfozează până la infinit în spaÅ£iu ÅŸi în timp, ascultând în toate miÅŸcările ÅŸi metamorfozele sale legi fatale"7 .
TotuÅŸi, în ciuda tentei, fatalismul lui Conta nu este fatalismul islamic, de exemplu, rămânând să fie înÅ£eles ca un determinism ÅŸtiinÅ£ific, ÅŸi în această cheie urmând a fi înÅ£eles. Nu este vorba despre un fatalism care să vizeze individualul, ceva în felul destinului în care soarta îi pregăteÅŸte omului viitorul iar natura să fie exclusă de la legiferările sale. Fatalismul lui Conta este un sinonim pentru determinism, chiar dacă pentru un determinism rigid în care individului nu-i prea rămâne mare lucru de făcut în ceea ce-l priveÅŸte, pentru că nici măcar voinÅ£a sa nu este liberă ÅŸi nu scapă de legiferarea universală a fatalului. Avem de-a face, în ciuda exceselor, cu un fata­lism/determinism prelucrat la ÅŸcoala gândirii occidentale pozitiviste pe filiera Auguste Comte.
Slăbiciunile fatalismului lui Conta sunt însă şi slăbiciuni ale oricărui fatalism în genere. Nici un fatalism nu este făcut să fie credibil. Cu excepţia unuia singur, fatalismul teist: Dumnezeu este cel care, din eternitate, hotărăşte evenimentele şi schimbările. Nimic nu poate fi schimbat, nici o modificare nu este posibilă în afara voinţei lui Dumnezeu. Este punctul de vedere structural al Bibliei, Evangheliilor, al islamismului, protestantismului, creştinismului în ansamblu, al lui Leibniz etc.
Cu Teoria ondulaţiunii universale Conta a vrut să fie, mai degrabă, original, inventator, nu descoperitor. Se prezintă aici o versiune a teoriilor ciclice impusă de Giannbatista Vico şi reluate în secolul XX pe spaţii conceptuale ample de gânditori precum Spengler, Toynbee, Blaga, Eliade etc.
Conceptul undei este, în tot cazul, un concept peste a cărui posteritate nu se poate trece. Cariera sa în secolul XX este dintre cele mai semnificative cultural, atât filosofic, cât şi ştiinţific. În filosofia românească, se va regăsi la Constantin Noica, în ştiinţă, el va fi operant la Niels Bohr, Werner Heisenberg, Louis de Broglie, Erwin Schrodinger etc.
ÃŽn diverse interpretări, conceptul undei a servit ca operator de vârf în disputa cu viziunea  clasică galileo-newtoniană asupra lumii, adică a fizicii de dinainte de apariÅ£ia mecanicii cuantice.
Unda avea să intervină apoi în mod crucial în constructele paradoxale ale  fizicii post-newtoniene: în principiul indeterminării (Heisenberg), principiul complementarităţii (Bohr) etc. ÃŽn noile principii, legităţile determinismului clasic îşi pierd valabilitatea ÅŸi cad în uitare. Odată cu ele, determinismul laplacean, mecanicismul, ideile înrădăcinate  de secole ÅŸi milenii. Totodată, prin noile principii, favorizate de conceptul undei, limitele cunoaÅŸterii se deplasează, iar viziunea despre lume devine alta, adaptată noilor concepte ÅŸi principii.
Chiar conceptul de societate devine greu credibil în afara noilor schimbări în paradigma ÅŸtiinÅ£ifică. ÃŽn cheie post-modernă, unda este prezentă în noile grile de interpretare a socialului prin indeterminare, contingenţă, complementaritate, fractali, haos, libertate etc. Postmodernitatea socială este construită, printre altele, ÅŸi pe conceptul de undă al mecanicii cuantice, opus celui de corpuscul.  
*
Reprezintă Conta  o marcă funerară bine fixată sau, până la urmă, el s-a fixat într-o posteritate care l-a preluat ingrat ignorându-i numirea?
Nici o posteritate posibilă a filosofiei româneÅŸti nu-l poate exclude. Va fi, ÅŸi mai departe, cu siguranţă, beneficiar al unei pietre funerare  solide pe care se va consemna, conform expresiei latine: cei muÅ£i vorbesc, iar cei morÅ£i trăiesc. Ceea ce, cu la fel de multă siguranţă, nu se va consemna pentru oricine.
Altfel, filosofia sa reprezintă ilustrarea pentru eternitatea abstractă şi impersonală pe care a teoretizat-o pe seama materiei şi a forţelor sale fatale de-a lungul scurtei sale vieţi.
Pentru filosofie, viaţa oricărui materialist şi a oricărei idei materialiste este scurtă. Actualitatea lor este mereu de ordinul clipei sau al trecutului continuu.
Nu poate fi trecută, în contul posterităţii lui Conta, posteritatea comunistă. Chiar dacă legitimată teoretic şi filosofic prin materialism, posteritatea comunistă românească nu reprezintă o autentică posteritate. Pe de altă parte însă, volens-nolens, orice posteritate, fie şi nelegitimă, devine legitimă prin starea de fapt.
*
Prin forma filosofiei lui Conta, prin conţinutul ei, prin fervoarea de a duce la capăt un program atât de puţin tipic culturii noastre, noi am fost, oricât de puţin dispuşi să admitem am fi, mai sincroni cu Occidentul decât prin mulţi alţi filosofi români.
Prin chiar gândirea sa politică, prin ideologia la care a aderat, prin liberalismul său, Conta a fost un român integrat în valorile europene când reacÅ£ia la ele abia de a avea vreun fundament, altul decât cel bazat pe asimilare ÅŸi înÅ£elegere. 
*
Originea materialismului lui Conta nu trebuie însă căutată nici în lumea românească, nici măcar în cultura occidentală a timpului.
Orice materialism, ÅŸi am în vedere aici materialismul modern, derivă din asumarea unei poziÅ£ii originare, de tip dual, prezentă în cultura occidentală modernă încă de la începuturile acesteia: suflet-corp, idee-realitate, fiinţă-neant,  Dumnezeu-natură. Spinoza este cel dintâi care a tranÅŸat problema în forma Deus sive natura cu preferinÅ£a ÅŸtiută pentru natură.
Optând în faţa acestui dualism pentru excluderea unuia dintre termeni, rămânem în prezenţa celuilalt. Din perspectiva termenului rămas vom legifera totul, inclusiv teritorii care până acum aparţineau celuilat termen. Din persepectiva naturii, vom legifera natura, istoria, omul şi chiar Creaţia, pe Dumnezeu Însuşi care va fi tot una cu natura.
Odată cu excluderea lui Dumnezeu de către lumea modernă, apare un Weltanschauung în care natura devine miza. Prin natură, mai departe, se descifrează totul, inlcusiv natura. Natura are să devină, redusă la elementarul ei, materie, iar corolarul filosofic al naturii şi materiei va fi gândirea de tip materialist.
Conta se înscrie în moştenirea lui Spinoza - o aderare la excluderea unui termen din dualism şi a ieşirii din dualism. Pe această linie se va merge încât gândirea contemporană nici măcar nu va mai menţine dualismul originar optând să trăiască în lumea rezultată cu mult înainte de sine, din tranşarea problemei şi a preferinţei univoce pentru o lume construită în jurul unui singur termen: natura.
Gândirea contemporană se opreşte la natură ca la simpla prezenţă, adică la manifestarea de primă instanţă, ferindu-se de riscul oricărei interpretări care ar putea-o duce din nou în faţa dualismului originar. Gândirea contemporană preferă lumea ca atare, fără nici o circumscriere în orizontul unei metafizici dualiste care să-i furnizeze sisteme de siguranţă ascunse după cuvinte de tipul materie-spirit.

 1 Pentru început, Conta ÅŸi-a publicat Teoria fatalismului,  de-a lungul anului 1875- 1876, în revista Convorbiri literare. ÃŽn aceeaÅŸi revistă apare Teoria ondulaÅ£iunii universale, de-a lungul anului 1876 - 1877. Tot în Convorbiri literare apare, în 1877, Originea speciilor. ÃŽn 1879, în aceeaÅŸi revistă, apare ÃŽncercări de metafizică ÅŸi, în fine, postum, apar Bazele metafizicii ÅŸi ÃŽntâile principii care alcătuiesc lumea.
 2 ÃŽn poezia lui Eminescu, jurnalul lui Maiorescu etc.
 3 Printre scepticii care credeau că ceasul filosofiei româneÅŸti nu a bătut se număra Titu Maiorescu. ÃŽn pregătirea acestui ceas însă,Titu Maiorescu Å£inea prelegeri de filosofie la universitate, divizând filosofia, conform programei germane a timpului, în logică, filosofie, istoria filosofiei, ÅŸ.a.m.d.
 4 Titu Maiorescu, Din "Critice", Editura Tineretului, 1967, p. 119.
 5 Chiar editorul cel mai important al operei lui Conta, Nicolae Petrescu, în prefaţă la ediÅ£ia din 1922, se exprimă similar: "gândire inadecvat exprimată" , în Vasile Conta, Opere filosofice, Editura Cartea Românească, 1922, p. 11.
 6 Marin Åžtefănescu, în Filosofia românească, sub semnul unei nuanÅ£e, aÅŸează filosofia lui Conta "departe de fondul filosofiei româneÅŸti",  iar "printre aceia care au venit după Vasile Conta, numai câţiva au mers în direcÅ£ia sa", Marin Åžtefănescu, Filosofia românească, Institutul de Arte Grafice "Răsăritul", 1922, p.179.
 7 Vasile Conta, Opere filosofice, ed. Nicolae Petrescu, p.35.