Încã o datã, clasic ºi modern

Oportunã ºi incita­ntã ar fi elaborarea unui studiu asupra persis­tenþei „clasicilor” în conºtiinþa culturalã / literarã actualã, eventual în textele critice ºi, poate, în cele de ficþiune ale sfârºitului ºi înce­putului celor douã milenii. Când pomenim de „clasici” ne gândim în primul rând la scriitorii români care, graþie valorii operelor, au aºezat fundamentele ºi au contribuit la consolidarea literaturii într-o vreme de afirmare a identitãþii naþionale. Desigur, actualitatea clasicilor nu ar fi (re)discutatã pentru întâia oarã. S-ar constata, ºi iarãºi nu pentru prima datã, cã vitalitatea lor este periclitatã de vetust, de cãdere în desuetudine, sau, cel puþin, de cufundare într-un con de umbrã, cu alte cuvinte de o eclipsare temporalã pasagerã. Emergenþa clasicilor în literatura noastrã actualã este din ce în ce mai rarã, mai bine zis accidentalã, ba destui au fost „daþi afarã” ºi din manuale, tot pe considerente de actualitate. Fiindcã, trebuie sã recunoaºtem, persistenþa multora dintre ei în memoria culturalã ºi chiar identitarã a unor generaþii de astãzi se datoreazã programelor ºcolare de odinioarã. Altfel cine ºi-ar mai aduce aminte de Ion Heliade Rãdulescu, Ion Ghica, Costache Negruzzi, Alecu Russo sau chiar de Nicolae Filimon ori Barbu ªtefãnescu-Delavrancea? Ca sã nu-i mai punem la socotealã pe minori, asemenea lui Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Vlahuþã, ªt. O. Iosif, Emil Gârleanu, Panait Cerna sau chiar (din nou!) Dimitrie Anghel? Cine, în afarã de criticii literari ºi de profesorii formaþi în „vechea ºcoalã”? ªi când te gândeºti cã „vechea ºcoalã” se referã acum la sistemul de învãþãmânt al anilor ’60 ºi ’70 ai secolului trecut, când totuºi cultura ºi învãþãmântul, în ansamblu, se bucuraserã de o oarecare „liberalizare”, de deschidere cãtre autori ºi opere, cãtre personalitãþi ºi perioade istorice pânã în acea clipã interzise ca nocive! Atunci când chingile dogmatismului slãbiserã sub impulsul unei vremelnice detaºãri de stalinism ºi de politica pro-moscovitã, libertatea funciarã a spiritelor nu întârziase sã se manifeste. Dar astãzi, când aceastã specie de libertate nu pare a mai fi stingheritã de nici o constrângere politico-ideologicã?

Astãzi a devenit prin el însuºi, dar ºi prin cãderea în capcanele unei libertãþi care de multe ori frizeazã libertinajul, un prezent absolut, ce nu mai vrea sã ºtie nici de trecut, nici de viitor. Goana dupã prezent, despre care am scris ºi sub altã formã, ia ochii multora ºi oblitereazã nu numai receptarea literaturii, a cãrþii, a artelor ºi a culturii în ipostaza lor clasicã, ci ºi recentã, însã nu doar a acestora, ci ºi a preceptelor ºi a regulilor de conduitã moralã ºi civicã. Este o înclinare generalizatã cãtre un hedonism debusolat ºi mortificator în orbirea sa. În atare condiþii, ce rost ar mai avea valorile clasice ºi, cu atât mai puþin, clasicii unei literaturi care nici nu a apucat sã îmbãtrâneascã? Sunt niºte întrebãri care rãsar firesc, din observarea unor stãri de fapt, nu semnale de alarmã falsã, nici accese de patetism sau afectãri simandicoase.

În latura lor viabilã, perenã, valorile continuã sã existe, cred, ºi fãrã a fi neapãrat frecventate de persoane cu apetenþã ºi competenþe, gândindu-ne noi în special la o frecventare asiduã, formativã ºi / sau valorizatoare. S-ar spune cã valorile simbolice continuã sã trãiascã discret în vederea unei viitoare resurecþii în conºtiinþa publicã. Bineînþeles, numai o parte din ele, numai anumite categorii ale acestora. Nimic nu mã determinã azi sã pretind cã, spre exemplu, valorile literaturii române „clasice” vor mai înregistra impactul pe care l-au avut cândva în conºtiinþa generaþiilor mature ºi vârstnice ale prezentului. Totuºi ele vor continua sã existe „într-un con de umbrã” ºi mã gândesc cã ºi scriitori ca Vasile Alecsandri, Octavian Goga, Adrian Maniu sau Mihail Sadoveanu, la vremea lor corifei sau inovatori ai liricii ºi eposului românesc, au, dimpreunã cu alþii mai vechi, aceeaºi soartã. Doar I. L. Caragiale jubileazã, în spirit, printre noi, cãci se pare cã el a surprins cel mai veridic esenþa românului de toate zilele, din toate perioadele moderne.

M-a predispus la toate aceste reflecþii lectura unei monografii, foarte recent reeditatã la Cartea Româneascã – Constantin Negruzzi de Gabriel Dimisianu. Am spus monografie dar mai corect este sã spun studiu critic, deoarece cartea conþine mai puþine elemente de istorie literarã ºi detalii biografice. Nu avem de a face nici cu o strictã abordare cronologicã a operei scriitorului moldav. Prima ediþie a apãrut în 1984, când, dupã cum ne avertizeazã autorul în scurtul cuvânt introductiv, unele „probleme”, probabil tangente cu politicul, l-au forþat sã se îndepãrteze temporar de actualitatea literarã. Atracþia cãtre monografii sau studii critice de autor a pus stãpânire pe destui scriitori – critici ºi istorici literari – din veacul al XX-lea. Ne amintim de G. Cãlinescu ºi de ale sale studii despre Grigore Alexandrescu, Nicolae Filimon ºi Vasile Alecsandri. Ne amintim ºi de atâtea cãrþi de interpretare sau descriere, în fond mici poetici sau hermeneutici literare, care apãreau sub titlul generic Introducere în opera lui… De altminteri, titlul complet al ediþiei din 1984 era Introducere în opera lui Constantin Negruzzi. Nu încape prea multã îndoialã cã studiul semnat de Gabriel Dimisianu este ataºat aceluiaºi spirit de cercetare, cam aceleiaºi abordãri critice ºi aceleiaºi extensii, mai reduse, a demersurilor, aºa cum impunea practica genului. ªi, se subînþelege, aºa cum solicitau exigenþele analizei ºi sintezei ºi, nu în ultimul rând, cele ale utilitãþii. Vocaþia lui G. Dimisianu pentru monografia operei sau pentru studiul critic este, de altfel, una din principalele coordonate ale activitãþii sale critice, îndelungã ºi fructuoasã. O susþin ºi volumele Prozatori de azi (1970), Nouã prozatori (1977), dar mai cu seamã Clasici români din secolele XIX ºi XX (1996) ºi Amintiri ºi portrete literare (2003, ediþia a II-a 2004). Nici în Jurnalul sãu, din care a publicat crâmpeie în cadrul rubricii Subiecte pe care o întreþine în Ramuri de vreo zece ani buni, Gabriel Dimisianu nu se desparte de aceastã preocupare, cãreia eu nu ezit sã-i spun pasiune, o pasiune strunitã de rigorile criticului ºi de competenþa ºi acribia istoricului literar. Dacã nu prin stil ºi fervoare, dar prin spirit – însoþirea beneficã dintre criticul ºi istoricul literar – G. Dimisianu se înscrie în fecunda tradiþie cãlinescianã. De altminteri, alãturi de Eugen Lovinescu, Nicolae Iorga ºi Tudor Vianu, pe parcursul studiului cele mai frecvente referinþe trimit la George Cãlinescu.

Ce l-a atras pe Gabriel Dimisianu cãtre Costache Negruzzi? Între altele, aºa cum singur mãrturiseºte, în lapidara introducere, faptul cã este „scriitorul român cel mai important din prima jumãtate a secolului al XIX-lea”. Apoi, Negruzzi „a deschis multe drumuri în proza noastrã” ºi, în al treilea dar nu ºi în ultimul rând, „a creat, în literatura naþionalã, cel dintâi mare personaj”. Cum toate cele trei argumente ºi alte câteva pe deasupra sunt adevãrate, Costache Negruzzi este, ºi aici repet un loc comun, un deschizãtor de drumuri, un înainte-mergãtor ºi, sub multe aspecte, un inovator. Nimic din toate acestea nu-i scapã lui Gabriel Dimisianu în amintitul studiu. În mod sistematic, pe parcursul celor cinci capitole ale cãrþii, criticul se ocupã de dificultãþile întâmpinate de povestitorul de acum un secol ºi jumãtate în ce priveºte resursele expresive ale limbii române. Se resimþea, la vremea respectivã, o realã crizã a cuvântului, pe plan lexical în primul rând, pentru a exprima toate noutãþile de ordin cultural, filozofic, social ºi al vieþii cotidiene. Tocmai aceastã viaþã cotidianã l-a atras mai mult pe Constantin Negruzzi, în Scrisori la un prieten ºi în alte povestiri. În tradiþia începutului de secol XIX, el nu s-a arãtat dezinteresat nici de literatura de cãlãtorie. Însã izbânda majorã a lui C. Negruzzi se regãseºte în domeniul nuvelei istorice, Alexandru Lãpuºneanu deschizând ºi altor scriitori ochii asupra istoriei naþionale: Odobescu, Haºdeu, Al. Davilla. Prozã „obiectivatã”, realistã în sensul neechivoc al termenului, Alexandru Lãpuºneanu beneficiazã ºi de o reconstituire a atmosferei de epocã, dar îndeosebi de „psihologizarea” reuºitã a personajului. Dacã virtuþile analitice sau imaginative ale scriitorului ar fi fost mai puternice, nuvela ar fi devenit primul roman românesc, opineazã G. Dimisianu. În spiritul literaturii franceze din epocã, C. Negruzzi este, la noi, ºi creatorul „fiziologiei” literare, a sa Fiziologie a provinþialului la Iaºi fiind un model al genului, urmat îndeaproape de Mihail Kogãlniceanu. Romantic prin subiectele extrase din istorie (a se vedea ºi Sobieski ºi românii), Constantin Negruzzi rãmâne realist prin tratarea lor. Fãrã deosebite efuziuni sentimentale, fãrã melancolii ºi visare ori demonism romantic, Negruzzi rãmâne prin sobrietate, obiectivitate, naturaleþe ºi neimplicare, chiar ºi în viaþa de fiecare zi, un spirit al realismului. Acesta ar fi, privit în cadrele epocii, paradoxul lui Constantin Negruzzi. De altfel, omul Negruzzi, înclinat spre tihna ºi moliciunea vieþii, trãitor într-o lume eterogenã aflatã la fruntariile Levantului, dar cu faþa întoarsã cãtre civilizatul Apus, a fost o personalitate prudentã, echilibratã, care s-a ferit de excese. Energiile lui pozitive s-au vãdit deopotrivã în scris ºi în viaþã. De altminteri, înclinat mai mult cãtre raþiune decât cãtre pasiune, el s-a plasat în avanscena spiritului junimist, care era apusean ºi în particular germanic. Clasicul Constantin Negruzzi a fost un vestitor al junimismului, prin spirit, prin prieteniile lui literare, prin cumpãtare ºi dorinþã de emancipare culturalã ºi naþionalã. Iatã aºadar în ce constã modernitatea lui…