Înveşmântat în paginile cărţilor sale

Ştiind bine prietenia specială care m-a legat preţ de un sfert de veac de Patrel Berceanu, Gabriel Chifu mi-a adresat invitaţia de a face eu cuvenita evocare a omului şi operei sale, la festivitatea decernării premiilor Ramuri pe anul 2006. Lui Patrel Berceanu îi revenea, din păcate postum, Diploma de excelenţă în literatură. Fără să stau prea mult pe gânduri, am acceptat mult prea delicata misiune de a sintetiza în câteva fraze personalitatea tumultuoasă, generoasă şi colţoasă în acelaşi timp, a celui născut la 19 aprilie 1951 la Băileşti, fulgerat la mijloc de aprilie 2006, cu cîteva zile înainte de a săbători împreună cu cei dragi rotunjirea a 55 de ani de viaţă în numele poeziei şi al teatrului. Am acceptat fără să stau pe gânduri, în grabă nesăbuită, de-abia mai târziu realizând eu ce cruciadă cu propriile mele sentimente avea să declanşeze acest fapt. Ca o pasăre neiertător aşezată pe umărul stâng, neliniştea şi teama de a nu face gafe, de a nu fi ceremonios convenţională, de a nu transforma cele câteva fraze într-un necrolog mi-au scormonit în suflet în cele câteva zile care-mi stăteau înainte în preajma evenimentului de vineri, 8 decembrie 2006, când , în ambianţa somptuoasă a Palatului Jean Mihail din Craiova, a avut loc decernarea premiilor Ramuri 2006.
În clipa când, la invitaţia preşedintelui juriului şi moderatorului festivităţii, dl Gabriel Dimisianu, m-am îndreptat spre microfonul la care trebuia să-l evoc pe Patrel, neliniştilor din zilele anterioare li s-a mai adăugat una: că, de acolo, din cerul în care pluteşte înveşmântat în paginile cărţilor sale, poetul mă aude şi mă judecă pentru neinspiratele mele cuvinte. Cum să rezumi în câteva fraze personalitatea atât de dinamică şi de contradictorie a celui care , în viaţa de zi cu zi, putea fi de o copleşitoare sinceritate şi prietenie, dar şi neiertător când ceva din faptele şi vorbele partenerului de dialog i se păreau a nu fi la înălţimea exigenţelor sale? Mi-am depăşit emoţia tăind nodul gordian: mi s-a părut că cel mai potrivit lucru, în acel ceas, este enumerarea cărţilor sale, ceea ce voi face şi în rândurile de mai jos.
La un an după debutul din paginile săptămânalului SLAST, din anul 1975, a avut loc debutul editorial cu volumul Sentimentul baricadei, la editura craioveană Scrisul Românesc. Cunoscut deja din paginile revistelor studenţeşti şi din şedinţele de cenaclu la care participase în Bucureşti, în anii de studenţie la secţia de teatrologie-filmologie din cadrul Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, debutul lui Patrel Berceanu a atras imediat atenţia scriitorilor consacraţi deja şi a criticilor literari. Printre cei care s-au grăbit să-i aplaude cu entuziasm intrarea în cetatea celor cu cărţi, s-au numărat: Costanţa Buzea, Gabriela Melinescu, Al. Cistelecan, iar în paginile Ramurilor eu însămi am scris cronica volumului pe care îl cumpărasem cu bucurie din librărie. Au urmat volumele de poezie: Poeme în mărime naturală, Scrisul Românesc, 1983, Întâmplarea cea mare, Eminescu, 1984, Lacrimi civile, Scrisul Românesc,1991 şi Planetă de poet, Scrisul Românesc,2004.
Şi dacă noi, prietenii săi poeţi, ne exprimam uneori regretul că, după opinia noastră, Patrel Berceanu neglija cumva poezia, el şi-a văzut de treabă concentrându-şi energiile creatoare în domeniul teatrului. Ca director al Teatrului Colibri, s-a străduit şi a şi reuşit să atragă regizori inspiraţi şi să pună în scenă spectacole care depăşeau cu mult standardele obişnuite în domeniul teatrului pentru copii. Ca secretar artistic al Teatrului Naţional din Craiova, a conceput şi editat câteva zeci de programe de sală de care ar fi mândră arhiva oricărui teatru de talie cel puţin europeană. A realizat două monografii având ca subiect spectacole ale celui mai apreciat regizor român contemporan, Silviu Purcărete: Titus Andronicus -monografia unui eveniment teatral, 1997 şi Ubu Rex cu scene din Macbeth, 2000, ambele cărţi apărute la prestigioasa editură craioveană Aius, instituţie căreia îi datorăm şi apariţia, postumă de astă dată, a volumului de eseuri, cronici teatrale şi interviuri, intitulat Teatrul în dialog cu veacul, în toamna lui 2006.
La încheierea acestor însemnări, îţi propun, iubite cetitorule, să ne aplecăm cu dragoste şi prietenie privirea pe unul dintre cele mai tulburătoare poeme ale lui Patrel Berceanu, Răbdare : Lângă petre cel mic/ pline de bunăcuviinţă/ se-aşezaseră durerea şi sora ei/moartea/cu câtă bunăcuviinţă cu câtă/ răbdare/ aşteptau cele două surori/ să se reverse odată şi-odată/ din petre cel mic/ cele o mie de apusuri de soare/ şi cele o mie de ceruri de rouă.