IUBIRE ªI LEGE MORALÃ. SUFERINÞELE TÂNÃRULUI WERTHER(I)

Povestea de dragoste a tânãrului Werther se petrece de-a lungul lunilor mai – decembrie 1771.

Scrisoare dupã scrisoare, începând cu data de 4 mai 1771, ºi încheind cu 21 decembrie, corespondenþa dintre Werther ºi prietenul sãu Wilhelm desfãºoarã relatarea iubirii lui Werther pentru Lotte. Aºadar, iubirea lui Werther se desfãºoarã pe parcursul a ºapte luni. Atât îi trebuie lui Werther pentru a se îndrãgosti ºi, la capãtul celor ºapte luni, pentru a muri.

În 4 mai, Werther ajunge la destinaþia cãlãtoriei sale, se instaleazã ºi se simte foarte bine. În descrierea pe care i-o face lui Wilhelm, îi vorbeºte despre cum „singurãtatea e pentru sufletul meu un balsam delicios în þinutul acesta paradisiac, ºi anotimpul tinereþii încãlzeºte din belºug inima mea, ades înfioratã de frig.”

Între 30 mai ºi 16 iunie, Werther nu mai expediazã nici o scrisoare. Întreruperea corespondenþei are o cauzã exactã. Este intervalul în care o cunoaºte pe Lotte ºi se îndrãgosteºte.

În scrisoarea din 16 iunie, Werther îi realateazã lui Wilhelm cum s-au petrecut lucrurile, motivul pentru care corespondenþa a fost întreruptã. „De ce nu-þi scriu?…întrebi ºi totuºi eºti ºi tu  unul dintre cei învãþaþi. Ar trebui sã ghiceºti cã mã simt bine ºi chiar cã…Într-un cuvânt am fãcut o cunoºtinþã care mi-a aprins inima. Am…nu ºtiu cum sã-þi spun.

Sã-þi povestesc cu ºart cum s-a întâmplat cã am cunoscut pe una dintre cele mai fermecãtoare fiinþe anevoie am sã izbutesc. Sunt mulþumit ºi fericit”… 

Într-o relatare oralã vocea lui Werther ar fi fost bâlbâitã ºi tremuratã. În scris, însã, nu-ºi gãseºte cuvintele. „Tot ce-þi spun aici despre ea sunt palavre fãrã rost, simple abstracþii care nu exprimã nici o trãsãturã a fiinþei ei…”. Werther este incapabil sã-i relateze lui Wilhelm cum aratã Lotte, dacã era frumoasã ºi cât era de frumoasã – dacã se acceptã ideea unei comensurãri a frumuseþii!

Nu iubim niciodatã persoanele, ci doar calitãþile lor, spune undeva Pascal. Lotte este alcãtuitã din calitãþi, dar ºi ele orientate parcã altfel decât decât cele uzuale fãcute sã motiveze iubirea. Iubirea lui Werther pare sã fie, cel puþin aºa rezultã din descrierea sa, mai degrabã spiritualã, ceva în felul iubirii platonice.

O serie de generalitãþi, de calitãþi, schiþeazã ceva din ce este Lotte, nu din cum aratã. „Un înger!…O, dar asta spune oricine despre iubita lui, nu? ªi totuºi nu sunt în stare sã-þi descriu cât este de desãvârºitã ºi de ce e desãvârºitã! E destul sã-þi spun cã mi-a cuprins tot sufletul.

Atâta simplitate alãturi de atâta înþelepciune, atâta bunãtate alãturi de atâta statornicie ºi liniºte sufleteascã într-o viaþã de adevãr ºi de fapte…”

Cuvintele nu apasã pe frumuseþea lui Lotte. Pentru Werther, aici, Lotte este un înger. Dar cum te poþi îndrãgosti de un înger? Descrierea nu este adecvatã. Werther ezitã, se bâlbâie, vocea îi tremurã. Nu sunt în stare sã-þi spun cât este de desãvârºitã ºi de ce e desãvârºitã. Dupã sumedenia de generalitãþi în care Lotte este una dintre cele mai fermecãtoare fiinþe, Werther încheie: „Aºadar, ascultã: am sã mã silesc  sã-þi istorisesc totul în amãnunt”. Prima impresie: „bine împlinitã, nu prea înaltã, într-o rochie albã,  simplã, cu funde roze la braþe ºi la piept”, „fãpturã vioaie ºi luminoasã”, „are ochi negri, buze vioaie obraji plini de sãnãtate, îi place dansul, fãrã griji, sincerã”

Este destul? Se pare cã da! „Am privit-o pe Lotte ºi am simþit tot ce mã leagã de ea” ºi „de atunci încoace, soarele, luna ºi stelele pot sã-ºi urmeze drumul lor în liniºte”. „Întregul meu suflet îi contemplã fãptura, vorba, gesturile”. Mai mult de atât Werther nu spune. „Sunt mulþumit ºi fericit!” încheie el.

Prevenitor, nu atât faþã de eventualele remarci prietenoase ale lui Wilhelm, cât faþã de uimirea proprie pentru incapacitatea de a reda ceva care i-a miºcat într-atât sufletul, Werther conchide prin scuza: „ Sunt mulþumit ºi fericit, aºadar nu sunt un bun istoric”. Dar ce are de-a face iubirea cu istoria, ºi de unde  scuza invocatã?

Reflecþia lui Werther previne asupra propriei incapacitãþi de a vorbi despre iubire. ªi totuºi o face ºi o va face mereu. Nimic altceva nu-i va acapara mai departe corespondenþa cãtre Wilhelm.

Prin urmare, de aici înainte totul este exclus de pe tabla corespondenþei sale. Nici un alt subiect nu mai existã. Iubire ºi atât! Despre asta va vorbi Werther, dar nu în termeni de istorie. Dar, dacã reflecþia sa este una adevãratã, atunci vorbirea sa va fi bâlbâitã, tremuratã, prost fãcutã.

Nu existã o linearitate a iubirii pentru Werther, o ordine a ei care sã-i permitã a fi pusã în ordine istoricã. Într-adevãr, el divagheazã întruna, se lamenteazã continuu. Nu este materie primã pentru istorie jelania ºi divagaþia fãrã ordine. Linearitatea cerutã de posibilitatea istoriei nu-ºi are locul într-o degringoladã a sentimentului. Iubirea nu poate fi pusã în formã istoricã pentru cã nu are ordinea materialului istoric. Nu existã istorie a sufletului ºi nici a miºcãrilor sale interne, un catalog al miºcãrilor sale zilnice.

Pentru iubire nu existã istorie! – pare adevãrul de la care dezordinea în care Werther îºi întocmeºte corespondenþa sã fie reflectatã în ceva care s-o scuze.

Acolo unde este vorba despre îngeri –ºi Lotte este descrisã ca înger! – istoria se opreºte. Nici îngerii nu au istorie, iar iubirea care le seamãnã este la fel de ireproductibilã.

Punerea iubirii în termeni angelici, ai imposibilitãþii descrierii istorice, adicã ai unicei descrieri concrete, este, la acest nivel, o primã modalitate de înfãþiºare a manierei în care ideea abstractã vine sã circumscrie un subiect care, aparent, este tot ce e mai concret. Abstractul de aici, imposibilitatea descrierii istorice, vine însã sã circumscrie, sã determine, sã confere identitate într-o manierã mai înaltã, ºi mai precis/vagã decât o face concretul. Admiterea de cãtre Werther a incapacitãþii de a vorbi concret despre iubire face loc altei modalitãþi de a o face, o modalitate abstractã care nu vine sã obtureze obiectul, ci sã-i confere dimensiuni mai exacte, chiar dacã mai imprecise.

Contrar adevãrului spinozist conform cãruia omnis determinatio ist negatio, determinarea prin  abstract nu neagã. Negaþia este din plin prezentã prin concret, adicã în mai mare mãsurã dacã nu în totalitate, concretul reprezintã negaþia, rãmânând ca abstractul, indiferent de modul lui de înfãþiºare, sã nu dizolve, ci sã dea contur, sã confere fiinþã.

Werther îºi asumã riscul de a fi un prost istoric, ceea ce pânã la urmã ºi este. Nu însã ºi un slab poet. Iubirea sa este salvatã prin poemul sãu ºi pierdutã prin istoria sa. Acolo unde istoria nu poate fi întreprinsã ºi nu se poate exercita pe un material precum iubirea, o poate face poezia. La adevãr nu se ajunge strict prin istorie, prin posibilitatea poveºtii. Adevãrul lui Werther este accesibil, posibil de relatat, prin poezia sa, adicã prin dezordinea corespondenþei sale, a sentimentului sãu reluat în corespondenþa cãtre Wilhelm.

Care este, mai departe, falsa istorie a lui Werther? În aceeaºi scrisoare primã în care îi relata lui Wilhelm cunoºtinþa cu Lotte, Werther se mãrturiseºte în acelaºi registru al incapacitãþii istorice: „Întregul meu suflet îi contempla  fãptura, vorba ºi gesturile”. „Cu fiecare vorbã vedeam cum farmece noi, noi raze ale spiritului rãsãreau din trãsãturile feþei ei, care încetul cu încetul pãreau cã se lumineazã de mulþumire, fiindcã simþea cã o înþeleg”.

Werther este avertizat: Lotte este logoditã. Albert, logodnicul, urmeazã sã vinã peste puþinã vreme. Odatã cu venirea lui Albert, sensibilitatea lui Werther este contrariatã. Lucrurile capãtã alt semn. Luna, stelele, arborii dobândeasc altã expresie. Nu existã o conºtiinþã a lui Werther asupra schimbãrii, existã însã o percepþie: Lotte este logoditã, un altul se va cãsãtori cu ea, Lotte nu-i va aparþine niciodatã.

Iubirea lui Werther intrã pe panta imposibilitãþii sale. Werther o acceptã ca pe o fatalitate. Nu intrã în discuþie ruperea logodnei, desfacerea ei ºi o altã relaþie, cu adevãrat fericitã. Nu este de conceput aºa ceva de cãtre Werther. El este ceea ce Schiller avea sã numeascã, în aceeaºi perioadã, sufletul frumos, adicã sufletul în care comandamentele ºi legile morale îºi gãseau în mod absolut satisfacþie.

Sufletul lui Werther devine adãpostul a douã tipuri de absolut. În el se gãseau pasiunea sa indestructibilã ºi respectul pentru legea moralã. Cele douã intrã în conflict. ªi nu din cauze formale, ca ºi cum douã absoluturi nu pot coexista într-unul ºi acelaºi subiect, ci pur ºi simplu pentru cã exigenþele lor devin contrarii. Pasiunea lui Werther o cerea pe Lotte, legea moralã i-o interzicea. Cele douã nu pot fi conciliate, ambele îºi sunt egale în recunoaºterea sufletului frumos.

Sub povara conflictului Werther începe sã se clatine. „Dragã Wilhelm,- îi scrie el prietenului -  sunt într-o stare în care trebuie sã fi fost acei nenorociþi despre care se credea cã ar fi stãpâniþi de un duh rãu. Mã cuprinde de multe ori ceva ce nu e nici spaimã, nici dorinþã…e un vuiet lãuntric, necunoscut, care parcã îmi zdrobeºte pieptul ºi mã sugrumã.” Dacã nu ar fi fost vorba de un absolut, de confruntarea dintre douã absoluturi,  ar fi existat o posibilitate de ieºire. Dar este vorba despre o pasiune fãrã margini, adicã despre o pasiune cãreia îi lipseºte tocmai ceea ce ar fi fost caracterul ei suportabil. Numai cã nu este vorba despre aºa ceva. „Cu braþele deschise stãteam pe marginea abisului ºi respiram mireasma din adâncuri.“  Încet, în Werther se instaleazã temerea:  „Ce sã fie dragul meu? Mi-e fricã de mine însumi”. Treptat, în sufletul lui Werther îºi face loc ideea morþii ºi, pe urmele ei, hotãrârea de a-i urma.

Înainte de a muri, cei doi se întâlnesc ºi Werther îi citeºte din cântecele lui Ossian. Printr-un intermediar ei îºi spun tot ce au de spus. Intermediarul le rosteºte cuvintele finale, epitaful de pe mormânt.

„Stea a nopþii care coboarã! – citeºte Werther -  Frumos luceºti tu la apus! Din norul tãu îþi înalþi fruntea strãlucitoare; cu mãreþie pãºeºti peste dealuri. Ce priveºti tu ºi ce vezi pe câmpie? Vânturile vijelioase s-au potolit. Se-aude de departe murmurul ºuvoiului. Valuri vuiesc, rostogolindu-se peste stânci, departe. Zumzetul gâzelor serii acoperã câmpul. Ce priveºti, luminã frumoasã? Dar tu zâmbeºti ºi te duci. Valurile vin vesele în jurul tãu, umezindu-þi frumoasele plete. Adio, razã tãcutã.”

În replicã, Lotte admite rãspunsul lui Colma: „E noapte! Sunt singurã, pierdutã, pe dealul bãtut de furtunã. Vântul vâjâie în munþi. ªuvoiul vuieºte prãvãlindu-se de pe stâncã. Nici o colibã nu mã adãposteºte de ploaie, pe mine, cea pãrãsitã pe dealul bãtut de furtunã.

Ridicã-te lunã, din norii tãi! Rãsãriþi stele ale nopþii! De m-ar duce vreo razã acolo unde iubitul meu se odihneºte ostenit dupã vânãtoare, cu arcul destins lângã el ºi cu câinii gâfâind împrejur! Dar eu trebuie sã rãmân aici singurã, lângã stâncã ºi lângã ºuvoiul nãpãdit de muºchi. ªuvoiul ºi furtuna vuiesc, ºi eu n-aud glasul iubitului meu.”

Werther se sinucide împrumutând pistoalele lui Albert care îi acceptã moartea în liniºte.