Il Tempo dei rumeni

Atacurile cele mai virulente din ultimii ani, în presa occidentală (Anglia, Spania, Italia etc), împotriva românilor au avut loc în 2006, anul preaderării României la Uniunea Europeană, venind în întâmpinarea unor decizii politice cu privire la limitarea migraţiei forţei de muncă româneşti în spaţiul european. Sunt de notorietate tabloidele din The Sun unde românul tipic este şomer şi abrutizat de alcool, iar românii ca popor sunt consideraţi o masă de brute, urmaşi ai lui Dracula, bolnavi de SIDA sau de TBC, hoţi, criminali etc. Il Tempo dei rumeni, celebrul articol din Il Tempo (3 octombrie 2006) îi prezenta ca fiind "la razza piu violenta, pericolosa, prepotente, capace di uccidere per una manciata di spiccoli.". Acelaşi lucru se întâmplase şi în Spania numai cu câteva luni în urmă. Imaginarul colectiv occidental este, în genere, defavorabil emigraţiei, în particular celei româneşti, la această imagine negativă contribuind, din plin, mulţi dintre conaţionalii noştri după 1989: furturi, prostituţie, trafic de persoane, emigraţie ilegală, muncă la negru, dar şi mediatizarea excesivă a unei Românii înapoiate: corupţie, sărăcie, copii abandonaţi, orfelinate etc. Dacă populaţia Europei ar fi fost consultată prin referendum, n-ar fi dat şanse reale aderării României la UE.
Imaginarul social funcţionează după câteva stereotipuri, ca o medie a reprezentărilor colective despre alteritate, fie ea aproapele, vecinul istoric sau mai departele de la frontiere. Probabil că românul a adunat, în Europa Occidentală, cele mai multe "adeziuni" colective defavorabile. Dincolo de predispoziţia oricărei colectivităţi, care ţine de psihologia mulţimii, de a prefabrica mituri negative despre Celălalt, apare un fel de o reprezentare primă a Străinului, ceva mai abstractă, care începe cu cel mai îndepărtat. În cazul nostru, Departele nu era exoticul, ci monstruosul la limita frontierelor civilizaţiei europene - comunismul totalitar în persoana lui Ceauşescu. În prima jumătate a secolului XX, Europa inventase doi mari monştri, expresia frustrărilor acumulate de oboseala civilizaţiei moderne: Stalin şi Hitler. Din fericire a reuşit să-i exorcizeze. Cu ce preţ! A doua jumătate a aceluiaşi secol l-a scos din paginile romanului lui Bram Stoker pe Dracula şi l-a creat pe Ceauşescu. Întâmplarea a făcut ca amândoi să aparţină spaţiului românesc. Ca monştri, ei nu mai reprezentau alteritatea, ci alteraţia. După "morţii Timişoarei" şi "revoluţia în direct", mentalul colectiv occidental s-a asociat sentimentului de solidaritate faţă de suferinţa românilor care reuşiseră să scape de propriul monstru. Pe măsură ce evenimentele cad în uitare, însă, iar omul occidental ia contact "în direct"cu mineriadele, cu emigrantul român în persoana marginalului, sentimentul de solidaritate este înlocuit cu cel de teamă. Cele două cranii de laborator ale istoriei (Dracula şi Ceauşescu) sunt, rând pe rând, umplute cu hoţi, criminali, prostituate, copii bolnavi de SIDA etc.
Tranziţia a fost pe măsura alteraţiei ce devenisem în deceniile de comunism. Odată cu aderarea la UE, însă, spunem că "pericolul" pentru Europa nu mai stă în marginaliile lui Borat, nici în disperaţii plecaţi la muncă sau în hoţii şi prostituatele care colindă vestul, ci în artileria grea: tinerii ştiutori de limbi străine mai mult decât cei din vest, de informatică (România are cel mai ridicat număr de ingineri IT de calificare superioară, după India, cea de peste un miliard de locuitori!), deţinători ai unei solide culturi generale şi poate purtătorii unei mândrii naţionale rănite în rădăcinile ei europene prin asemuirea cu diavolul. Ei îl vor reprezenta pe Dracula la masa nouă a istoriei şi nu ca o masă de brute, de alcoolici sau de şomeri. Economia de piaţă i-a ţinut la margine, acum ea îi va salva. Noii emigranţi, urmaşi ai lui Dracula, vor fi fermentul activ al Europei. Într-adevăr, poate că aici s-a înşelat jurnalistul italian: il tempo dei romeni abia începe. Să ne amintim de România de după 1918 care a dat Franţei pe Brâncuşi, Cioran, Eliade, Ionescu, Enescu etc., de România care avea nivelul de trai comparabil cu cel al Belgiei în 1938. Cu toate acestea, într-o anumită măsură, ar trebui să-i dăm dreptate şi ziaristului cu pricina. Nu cu privire la defăimarea scandaloasă, ci la realitatea tranziţiei de la noi. Într-o analiză sumară, cu câteva zile în urmă, The Independent scria că deşi România are deocamdată o creştere economică remarcabilă, nu este nici pe departe în situaţia ibericilor de după dictaturi, care veneau în marea familie europeană cu o altă tradiţie şi o altă mentalitate. Aşadar, avem nevoie, cel puţin, de un optimism temperat. Ştim bine cu cine avem de a face (cu noi!). România este aşteptată abia peste câteva decenii în Europa. Deocamdată românul s-a trezit la întâi ianuarie 2007 tot sărac, într-o Europă fragilă, ba chiar în criză politică, după respingerea tratatului constituţional. În acelaşi timp, emigrantul român, indiferent cât este de fidel spaţiului care l-a adoptat, va rămâne tot un fel de "bastard" cum ar spune Platon, la frontiera dintre cetăţean şi străin. Pe de o parte, imaginarul colectiv occidental al alterităţii îl va plasa mereu sub semnul nesiguranţei, iar pe de altă parte, el însuşi va dobândi un comportament ambiguu între rezident european şi nomad estic.
Poate că e timpul să renunţăm la miturile "specificului naţional"! Cât de performant mai este sistemul educaţional românesc? Care sunt şansele normalităţii pentru o Românie afectată de o confuzie dintre valori şi non-valori, în care ierarhiile sunt create după cum dictează lichelismul, clientela sau relaţiile de clan? Cum să echivalezi diplomele incompetente ale şpăgii? Suntem europeni de mâna a doua pentru că nu avem europenitate la noi acasă. E bine să emigrezi în Europa, dar poate şi mai bine ar fi ca Europa să vină la tine. Altfel vom rămâne iarăşi cu două măsuri: în Europa străduindu-ne să fim europeni, iar în ţară să ne adaptăm barbariei corupţiei.
Întrebându-l cum s-a simţit în România, un prieten francez mi-a răspuns, după o serie de politeţuri occidentale: Tout comme dans un pays musulmane. Am rămas nedumerit. Doar noi ne-am născut creştini. Ba mă străduisem să-i fac cunoscute mănăstirile noastre, frontiere ale creştinătăţii. S-a uitat la mine zâmbind. Ştia bine că nu suntem musulmani, deşi nu avea nimic cu religia islamică. Mi-a spus că n-a văzut niciunde în Europa atâţia oameni care să-şi facă semnul crucii pe stradă, în autobuz, în maşină şi pe unde apucă. Nu e rău să fii credincios, dar credinţa este o problemă de intimitate, iar în Europa şi de .civilitate. M-am gândit atunci la scandalul icoanelor, la vecina mea bisericoasă şi la blestemele pe care le arunca pe unde nimerea, închinându-se. M-am întrebat dacă asta face parte din "specificul naţional": să-l iei pe Dumnezeu gaj pentru cuvintele demente pe care le arunci asupra Celuilalt. Cred că e tot unul dintre miturile poporului tolerant.
Pe mâna cui să mergem? A unei Germanii care a reuşit după război şi care nu ne-a prea vrut în Europa? A Franţei prea francofone şi prietene care a respins tratatul constituţional? A italienilor care ne consideră la razza piu violenta ? Sau a perfidului Albion care se teme să nu-i infectăm sângele albastru cu sângele lui Dracula cel bolnav de TBC şi SIDA? Nu ne rămâne decât o cale de urmat: să devenim europeni la noi acasă. Când vom renunţa să mai tolerăm netrebnicia românească, vom ieşi din spaţiul alteraţiei cu şansa de a participa la alteritate. Poate atunci nu vom mai fi consideraţi urmaşii Vampirului şi Dracula însuşi va fi mântuit. Cel mai mare câştig va fi că, devenind europeni, vom deveni români.