Etnicul românesc ºi ideea europeanã

(50 de ani de la moartea lui Constantin Rãdulescu-Motru)

Sintagma „culturã româneascã” este legatã la origine de ideea de naþiune. Naþiune politicã sau culturalã? În genere, reproºurile care se aduc definirii naþiunii în spaþiul românesc sunt legate de ideea de etno-naþiune. Unii autori merg pânã într-acolo încât o considerã anacronicã deoarece menþine accepþiunea romanticã a Volkgeist-ului, eludând-o pe cea iluministã francezã, cu determinanta ei politicã ºi civicã. De unde ºi distincþia dintre naþionalismul civic (occidental) ºi naþionalismul etnic (central ºi est-european). Poate cã aceastã dihotomie dintre cultural ºi politic are nevoie de un terþ inclus sau cel puþin de o reconciliere. Nici o naþiune nu este construitã exclusiv pe criterii politice sau pe criterii etno-culturale. Dacã naþiunea este o „comunitate imaginatã”, dupã  expresia lui Benedict Anderson, cultura naþionalã nu ar fi decât cultura unei comunitãþi imaginate care ºi-a construit de-a lungul istoriei un spaþiu simbolic ºi o anumitã identitate. Este aceastã comunitate mai puþin realã? Dincolo de elementele comune care ar defini o naþiune pe criterii etnice, potrivit exigenþelor secolului XIX (limbã, origine ºi teritoriu comun, conºtiinþã istoricã etc.), existã comunitãþi care, deºi locuiesc pe acelaºi teritoriu, au origini etnice diferite ºi vorbesc limbi diferite. Termenul de naþiune trebuie sã aibã, de aceea, o fluiditate mai mare, ºi cu el ºi cel de culturã naþionalã. Cei doi termeni sunt legaþi direct, într-adevãr, de ideea de modernitate. Nu se poate vorbi de culturã francezã înainte de secolul al XIII-lea, când nu existau nici mãcar premisele unei limbi unitare. Cultura, în sensul modern al termenului, este legatã de o limbã literarã iradiatã de centrele urbane ºi de elita care a modelat-o. Se poate vorbi, însã, ºi de o forma mentis conservatã în tradiþie, în anumite arhetipuri sau rãdãcini ale limbii ºi culturii franceze, germane, româneºti etc. La toate acestea se adaugã, fãrã îndoialã, valorile civice ale modernitãþii.

Întrebarea noastrã este : ce rol mai pot juca astãzi „etnicul” ºi  „românismul” lui Constantin Radulescu–Motru în raport cu ideea de spiritualitate europeanã ? Fidel tradiþiei germane în diferenþierea dintre termenii de „culturã -  Kultur” ºi „civilizaþie - Zivilization”, Gemeinschaft ºi Gesellschaft, Constantin Rãdulescu-Motru reia mai vechea controversã dintre tradiþionaliºti ºi moderniºti, de pe poziþia personalismului energetic ºi a psihologiei sociale al cãrei obiectiv era sã explice însuºirile sufleteºti ale popoarelor, ca ºi vocaþia lor istoricã. În spiritul epocii, ideile filosofului nu se deosebesc cu mult de încercãrile generaþiilor mai vechi de la Junimea, ale „tradiþionaliºtilor” de la începutul secolului XX care se prelungesc pânã la Tânãra Generaþie a lui Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcãnescu, Emil Cioran. Originalitatea demersului sãu stã poate în rãspunsul la întrebarea asupra destinului culturii române, pe care o întâlnim în Cultura românã ºi politicianismul, lucrare apãrutã în 1904: „Oare aceste schimbãri de decor, începute la 1848 ºi continuate în tot cursul jumãtãþii a doua a  secolului trecut, pãtruns-au ele în firea poporului român, pentru a constitui cu acesta o unitate sufleteascã, din care sã izvorascã motivele unei activitãþi viitoare? Asimilat-a oare poporul nostru în firea sa obiceiurile, instituþiunile, cultura Apusului, pe care în aparenþã le imitãm atât de docil? Deºteptat-au formele civilizaþiei apusene, în mijlocul cãrora noi ne învârtim, ºi fondul sufletesc care le susþine aiurea? Sau, sub aceste forme de împrumut, trãieºte mai departe fondul nostru moºtenit de veacuri?” (Constantin-Rãdulescu-Motru, « Cultura românã ºi politicianismul », în Scrieri politice, Ed. Nemira, Buc.,1998,  p. 121).

Înainte de 1989 multe din simbolurile culturii româneºti au fost confiscate de dictaturã. Din acest motiv a fost necesarã demitizarea ºi dezeroizarea lor. Cu toate acestea, se uitã prea adesea cã imaginarul nu are numai o situare negativã ºi cã lui îi datorãm producþiile simbolice ale culturii, credinþele ºi chiar formele noastre morale. Una din criticile frecvente aduse mitului românesc al originilor apare sub forma  „modernitãþii problematice”, cum o numeºte Alexandra Laignel-Lavastine, transferatã de cãtre intelighenþia culturalã (critici, istorici, filosofi etc.) la nivelul percepþiei politicului ca dramatizare a problemei naþionale. În acest sens, autoarea considerã cã „figurile cele mai emblematice ale gândirii politice româneºti de la perioada dintre cele douã rãzboaie mondiale la epoca lui Ceauºescu ºi-au adus substanþialul lor concurs la tematizarea de tip „esenþialist” ba chiar metafizic, mereu militant, a unei „românitãþi” care sã consolideze conºtiinþa unei unitãþi organice indefectibile, reunind indivizii, statul ºi poporul într-o totalitate nediferenþiatã” (Alexandra Laignel-Lavastine, « Le XXe siecle roumain, ou la modernité problématique », în Histoire des idées politiques de l’Europe centrale, coord. Chantal Delsol ºi Michel Maslowski, PUF, 1998, pp.565-566). Acest aspect existã, într-adevãr, în parte, la gânditorii români citaþi de autoare. Este exagerat, însã, sã vedem în ideea unei modernitãþi problematice numai un politic confruntat cu sindromul „de la peur-pour-l’existence-de-la-communauté”. Modernitatea problematicã este fireascã la un popor care începe sã se occidentalizeze relativ târziu ºi care resimte dizlocãrile acestei modernizãri. În acest sens, critica lui Constantin Rãdulescu-Motru se îndreaptã mai ales împotriva mimetismului neproductiv al formelor fãrã fond. Termenul de „românism” este, fãrã îndoialã, depãºit din perspectiva unei „Political correctness” de astãzi. Trebuie sã vedem însã ºi raþiunea pentru care filosoful susþinea ideea românismului ca românitate, în sens cultural. Aceasta exprima necesitatea unei realizãri vocaþionale a românilor pe fundamentul cerinþelor vieþii colective din spaþiul românesc ºi participarea ei la noua spiritualitate europeanã. Filosoful vorbeºte de un european mai realist care se naºte dupã primul rãzboi, de un  european care refuzã normativismul ºi convenþionalismul juridic al secolului XIX. Chiar exageratã, în deceniile naºterii dictaturilor, critica  individualismului ºi liberalismului politic al secolului XIX are totuºi scopul de pune sub semnul întrebãrii un tip de individualiate abstractã supusã numai legilor pieþii ºi convenþionalismului juridic, în dezacord cu vocaþia socialã determinatã de aptitudinile pe care o colectivitate umanã le poate avea prin mediul ei de viaþã. ªi aici el are în vedere determinanta spiritualã a omului ca fiinþã socialã. În acest sens, se poate vorbi de un umanism construit pe fundamentele metafizice ale sufletului colectivitãþilor. Oricât de esenþialist ºi conservator ar pãrea, el prevede o apropiere, dar ºi o confruntare dintre cele douã ideologii (liberalism radical burghez ºi marxism) ale secolului XX, care, sugereazã Motru, neglijând omul au neglijat partea lui spiritualã. În acest sens, reconsiderarea valorilor etnicului românesc ºi a vocaþiei sale istorice este obiectivul românismului. O caracterizare succintã a acestui mariaj aratã direcþia ideilor sale socio-politice în reformarea societãþii: „…Etnicul este acumulare, vocaþia este creare. Pe baza etnicului, fiinþa românului dobândeºte dreptul de a figura în muzeul etnografic al omenirii. Dreptul de a participa la viaþa istoricã a omenirii îl dã numai conºtiinþa vocaþiei de român”(Constantin Rãdulescu-Motru, op. cit., p.91).Trebuie subliniat faptul cã filosoful se detaºeazã atât de bolºevism cât ºi de fascism ºi hitlerism, pe care le considerã ideologii totalitare.

Astãzi, într-o epocã intens secularizatã, globalizarea suspendã miturile fondatoare, amintirile istorice, ideea de teritoriu comun, de etnicitate, de limbã naþionalã etc. Sub impresia dispariþiei centrului, însã, ºi a afirmãrii pe scena istoriei a tuturor comunitãþilor, aceasta presupune, totuºi, sub autoritatea economicului, politicului ºi a unei limbi engleze departe de exigenþele culturilor naþionale, o uniformizare sui generis. Pe de altã parte, în mod paradoxal, spaþiul european, cãutându-ºi identitatea în raport cu alte spaþii, îºi redescoperã vechile rãdãcini culturale comune popoarelor sale. Din acest punct de vedere, cu toate diferenþierile istorice ale naþiunilor, Europa se considerã unitarã prin moºtenirea comunã greco-latinã ºi creºtinã etc. Cu alte cuvinte, existã, din perspectiva originilor, un spaþiu imaginar arhetipal european ºi un sincretism al diverselor curente culturale ca: Renaºterea, Reforma, Iluminismul etc. La aceasta se adaugã ºi o identitate proprie fiecãrui spaþiu cultural (vest-european, central-europen, sud-est european) ca ºi a fiecãrei naþiuni a Europei.

Proiectul Noii Europe, care ia naºtere dupã rãzboi, determinat ºi de faptul cã naþionalismele primei jumãtãþi a secolului XX alunecaserã spre rasism ºi identitarism, aratã cã valorile politice care au învins sunt cele ale ideii europene. Unitatea politicã a Europei se fundamenteazã pe alte valori decât cele ale naþiunilor. În aceste condiþii, rãmân valorile simbolice naþionale doar în marele muzeu cultural al vechii Europe? Este acest proiect politic normativist o raþiune suficientã pentru solidaritatea cultural-simbolicã a europenilor? Unde este unitatea lor simbolicã, dacã imaginariile sociale naþionale nu comunicã între ele, fiind limitate de frontierele de limbã, culturã, religie, nivel de dezvoltare etc?

Dincolo de cliºeele naþionaliste din spaþiul european ºi cel românesc, se manifestã astãzi un euroscepticism cu privire la prezenþa cetãþenilor europeni în spaþiul lor public. Europa politicã a luat-o  înaintea celei simbolice. Se poate vorbi, într-un sens mai slab, chiar de un identitarism normativist. Un identitarism care are în vedere supremaþia elitei politicului asupra simbolicului ºi opiniei publice în spaþiul european. Nu existã încã un spaþiu public european în care actorii religioºi, politici, culturali sã-ºi exprime opiniile, sã se recunoascã în simboluri comune, aºa cum se întâmplã în spaþiile publice naþionale. Renaºterea naþionalismelor politice în Europa de astãzi este determinatã ºi de firava comunicare dintre Europa politicã ºi Europa simbolicã a naþiunilor europene. Transferul de suveranitate trebuie dublat de unul simbolic. Dacã naþiunea s-a constituit ca o comunitate imaginatã, Europa, cu diferenþa specificã epocii, trebuie sã-ºi creeze unitatea pe simboluri noi, la fel de solide ca cele naþionale, facilitând comunicarea dintre spaþiile ei etno-lingvistice particulare. Dacã avem în vedere faptul cã dezbaterile din spaþiul public trebuie sã determine sfera politicului, nu invers, cum nu existã un spaþiu public european, omul politic europeus de la Bruxelles riscã sã intre în diverse fundãturi de genul Tratatului constituþional.

Ideea europeanã nu aparþine Europei, ci naþiunilor care o compun. Graniþele spirituale sunt mai greu de trecut decât cele politice. Fiecare naþiune din interiorul UE are datoria sã-ºi asume europenitatea. Teoretic, în interiorul Europei nu mai existã frontiere. Practic diferenþele de dezvoltare economicã, de credinþe, mentalitãþi, limbã sunt imense. Paradoxal, naþiunile ale cãror elite au fondat Noua Europã sunt cele mai reticente la deschiderile simbolice ale acesteia. Esticii sunt mai determinaþi în a învãþa limbile statelor occidentale ºi culturile lor, decât vesticii, din raþiuni economice, sociale, ºi nu numai. Existã o solidaritate a vestului faþã de est, a nordului faþã de sud. Nu þine numai de interesul economic, ci ºi de mentalitate. Nu întâmplãtor: mass-media europeanã întreþine mai curând un model indiferent, uneori chiar conflictual cu alteritatea esticã, alimentând, ca ºi omul politic, nu atât frica de Celãlalt, cât, în forme subtile, identitarismul. Poate cã nu sunt prea multe lucruri de învãþat de la esticii europeni. Unul singur ar fi însã de ajuns: tragedia recentã a unei jumãtãþi de secol.

Cu mai bine de ºaptezeci de ani în urmã, Constantin Rãdulescu-Motru îºi exprima speranþa cã „noua spiritualitate a Europei va trebui sã-l facã (pe român n.n.) sã renascã la o menire nouã, dându-i conºtiinþã de sine. Aºa îºi va îndeplini ea datoria faþã de poporul român” (Op. cit., pp.107-108). În ce fel? În Europa este încã un emigrant, un bastard la frontiera dintre cetãþean ºi strãin, cum ar spune Platon. Acasã asistãm la o devalorizare a potenþelor lui creatoare de cãtre un om politic care se mai ºi scãlãmbãie la valorile europene la care tocmai a aderat, în numele unei false identitãþi naþionale. Nu este actual filosoful când scrie cã „productivii au fost înlãturaþi pentru a se face loc improductivilor; împrumuturile fãcute în Apus, sub diferite forme, împrumuturi de idei ºi de bani, au fost utilizate pentru a mãrii beneficiile personale, iar nu productivitatea culturalã a þãrii”? (Constantin Rãdulescu-Motru, «Vocaþia, factor hotãrâtor în cultura popoarelor», în Personalismul energetic ºi alte scrieri, Ed. Eminescu,  Buc., 1984, p. 740). Cine e interesat ca cetãþeanul român sã fie educat ºi prosper, cum îl dorea Motru? În nici un caz demagogul nostru de serviciu, care jurã pe Constituþie la zile mari, servind interesele oligarhiei care l-a „înnobilat” legitimându-l azi ca om politic european.