În legãturã cu poezia lui Matei Viºniec, Nicolae Manolescu remarca, între altele, ºi prezenþa unor filiaþii soresciene, la nivelul unor procedee predilecte (farsa lingvisticã, badinajul, gustul enormitãþilor ºi al ironiei, instinctul parodic, tentaþia jocului etc.) Cu toate acestea, precizeazã criticul, „la Matei Viºniec e mult mai puternicã înclinarea spre gravitate decât aceea spre joc. În mâinile lui, formula lui Sorescu devine, de multe ori, altceva, utilizatã de un temperament diferit. Matei Viºniec e un poet rezervat ºi trist, fundamental un melancolic”. Recuzita poeticã a lui Viºniec e alcãtuitã dintr-un univers impregnat de istorie ºi mitologie, dar în care prezenþa cotidianului e la fel de imperioasã. Tentaþia alegoriei are darul de a transmuta evenimentul prozaic în proiecþie miticã, dar, în acelaºi timp, ºi de a conferi temelor ample, grave, de incontestabil prestigiu, o anume concretitudine ce le apropie de viaþa de zi cu zi. Despre Seneca este o astfel de alegorie a unei istorii trucate ºi agonice, în care eul pare a nu se mai regãsi: „Lovesc ºi eu, loveºte ºi tata/ iatã-ne trecuþi de primul rând de soldaþi/ lovesc ºi ei, loveºte ºi tata/ soldaþii sunt din ce în ce mai eleganþi/ ºi pe mãsurã ce înaintãm/ în adâncul coloanelor/ suntem serviþi cu lichioruri fine/ ºi purtãm discuþii despre Seneca/ ºi despre economia politicã/ iatã-ne ajunºi la capãt/ cu hainele sfâºiate, cu pumnii sângerând/ asemeni celor/ din primele rânduri”.

Spaþiul predilect al lui Matei Viºniec este acela al oraºului, un spaþiu al aglomerãrii ºi regularului, în care însã arhitectura este mai degrabã butaforie, un spaþiu eleat, în care timpul pare cã a încremenit, în care nu se întâmplã aproape nimic, iar oamenii au gesturi mecanice, trãiri anonime, fiind, aºadar, actori derizorii pe o scenã lipsitã de anvergurã, cu reacþii minimale, mecanomorfe. Realul e, mai curând, cum noteazã N. Manolescu, un simulacru, o prezenþã halucinantã, imponderabilã, în care, parcã, atracþia gravitaþionalã e aproape de zero, iar indivizii sunt mai degrabã mãºti aºezate deasupra unui neant bine temperat: „Uneori îmi pun costumul cu dungi aurii,/ jobenul înalt, papionul de catifea,/ mãnuºile albe, îmi iau bastonul subþire ºi/ pipa de abanos/ ºi mã plimb nepãsãtor prin faþa secundei/ care mârie, mârâie, mârâie// în oraºul cu un singur locuitor timpul are o singurã secundã/ ochiul meu vede o singurã datã/ urechea mea ascultã un singur sunet/ prin parcul cu un singur arbore/ fac plimbãri de un singur pas/ în serile ploioase moartea mea se naºte,/ ruºinatã, din capul mirat al cifrei unu/ mã simt vinovat, alerg pe strãzile ude,/ mã închid într-o florãrie ºi rostesc/ un singur cuvânt misterios/ pasãrea care trãieºte într-o singurã picãturã de aer/ mã vede se repede asupra mea ºi moare/ la o singurã bãtaie de aripã de mine// pentru o singurã secundã/ mã simt cuprins de dorinþa de a cãlãtori/ intru în sala de aºteptare, mã aºez/ în unicul, înfricoºãtorul scaun uriaº// trenul cu o singurã fereastrã/ ºi cu o singurã trecere prin univers/ se apropie”.

Multe dintre poemele lui Matei Viºniec au alura unor fabule cu o moralã subiacentã, în care tensiunea liricã se naºte din asumarea, uºor parodicã, a unor antinomii: diurn/ nocturn, real empiric/ tentaþie a absolutului, jos/ înalt, ca în poemul Fereastra, în care sugestia depãrtãrii ºi a înaltului se conjugã cu aproprierea idealului ce contrazice o realitate alienantã, a izolãrii ºi închiderii: „Pasãrea, miratã, înduioºatã/ ºi-a luat gheara din burta mea/ ºi-a ridicat ciocul din gîtul meu// m-a lãsat acolo, în patul rãvãºit/ ºi s-a învîrtit prin odaia mea/
s-a izbit cu icnete/ de pereþii mei// dupã aceea a dat de fereastrã/ ºi s-a gîndit miratã la fereastrã/ nu mai întîlnise niciodatã o fereastrã// ar fi trebui sã-i spun fereºte-te/ orice fereastrã e perfidã ºi înrãitã, nu/ poþi sã ºtii unde duce, încotro te aruncã// dar ºi eu eram înrãit, uram/ pasãrea/ ºi n-am scos un cuvînt, am lãsat-o/ sã-ºi întindã aripile ºi sã se piardã în vãzduh”. Sau poemul Corabia, în care, dincolo de stratul aparent al semnificaþiei, regãsim sensuri mai profunde ale condiþiei umane, o anume gravitate a meditaþiei, o amplitudine a cunoaºterii poetice care nu se dezice de sensurile majore ale lumii: „Corabia se scufunda încet noi ziceam/ ºi ce dacã se scufundã corabia ºi mai/ ziceam orice corabie se scufundã/ într-o zi ºi ne strîngeam mîinile/ ne luam rãmas bun// dar corabia se scufunda atît de încet/ încît dupã zece zile noi cei care/ ne-am dat mîinile/ încã ne priveam / ruºinaþi ºi ziceam nu-i nimic asta-i/ o corabie care se scufundã mai încet/ dar pînã la urmã se scufundã iat-o// dar corabia se scufunda atît de încet/ încît dupã un an încã ne era ruºine/ nouã celor care ne-am dat mîinile ºi/ în fiecare dimineaþã ieºeam unul cîte unul / mãsuram apa hm nu mai e mult se/ scufundã încet/ dar sigur// dar corabia se scufunda atît de încet/ încît dupã o viaþã de om încã/ mai ieºeam unul cîte unul ºi priveam/ cerul ºi mãsuram apa ºi scrîºneam din dinþi/ ºi spuneam asta nu e o corabie/ aste e o.../ asta e o...”.

Tema privilegiatã a poemelor de acest tip e aceea a aºteptãrii, cum observa N. Manolescu, însã e vorba de o aºteptare trucatã, trecutã prin filtrul ceremoniilor ludice ale fanteziei, cu o dozã însemnatã de parodic ºi de ironie. Gravitatea este, astfel, adesea întoarsã spre farsã, iar sentimentul tragic al existenþei pare sã înglobeze în sine amprenta teatralitãþii, a unei abile puneri în scenã a sentimentelor de cãtre un regizor textual dotat cu luciditate ºi o conºtiinþã sigurã a relativitãþii convenþiilor poeticului. Patetismul ce poate fi ghicit în aceste poeme este, el însuºi, din specia badineriei ºi farsei, a revelaþiilor ironice ale unei inteligenþe ce percepe cu acuitate fisurile din ordinea lumii, ca ºi aparenþele nefaste ale unei realitãþi alienante ºi mecanomorfe: „Ce frumos era odinioarã/ când eu ºi kîinele oraºului, /Leukodemos// ne plimbam zile în ºir/ pe strãzile ude// ºi ne plângeam cã artimetica, filosofia/ ºtiinþele umaniste/ au ajuns într-o completã decãdere/ de obicei pe strãzile ude începe sã plouã/ ºi multã vreme/ ºi multã vreme/ ºi multã vreme, eu cu Leukodemos/ adãpostiþi sub una din porþi/ ne plângeam de cumplita decãdere a gramaticii/ ºi a retoricii ºi a botanicii în general// mai târziu începea o furtunã grozavã/ oraºul se scufunda încet în faþa noastrã/ ºi din noroiul final mai apãreau/ câþiva clãbuci// atunci ne plângeam de cumplita decãdere/ a arhitecturii ºi a artelor frumoase ”, sau, într-o altã poezie, în care automatele capãtã o viaþã a lor proprie, reflexe biologice ºi, parcã, o conºtiinþã, autonomã, de a fi: „Eu sunt automatul de limonadã/ iatã, am ajuns la conºtiinþa de sine/ sunt viu, domnilor, nu râdeþi/ prin meditaþii ºi exerciþii subtile/ am ajuns ceea ce sunt// dar am o singurã întrebare/ este adevãrat cã în partea opusã a strãzii/ se aflã o gaurã neagrã, imensã/ care înghite mii de ace cu gãmãlie/ în fiecare secundã?// aceastã întrebare mã tulburã/ poate cã mai sunt lucruri pe care/ nu le înþeleg eu, domnilor/ am avut o copilãrie grea ºi întunecatã”.

În Femeia uriaºã avem de a face cu o percepþie a realului sub specia teratomorfului ºi a monstruosului, într-o viziune în care fantasticul se amestecã, în doze indefinite, cu detaliul realist. Ochiul poetului, atent la fisurile din ordinea lumii, la anomaliile alcãtuirii lucrurilor, mereu în alertã, îºi asumã rolul de a reþine malformaþia, de a sesiza insolitul, de a înregistra bizarul ºi incoerentul: „Eram singuri pe insula cea pustie/ eu ºi femeia uriaºã// dimineaþa, în pãdurea tãcutã/ vînam cîte o pasãre gînditoare/ femeia uriaºã punea capcane/ pentru peºtele prost ºi gras// la prînz aprindeam focul/ ºi prãjeam carnea dezgolitã/ ne întindeam sub arborele visãtor/ ºi priveam cerul burduºit cu planeþi // doar spre searã, Doamne, spre searã/ ochiul femeii uriaºe începea sã se roteascã/ þintuindu-mã tot mai adînc iar degetele ei/ se clãtinau prin aer ºi vocea ei se auzea/ dezmierdîndu-mã/ pe deasupra acelor ape”. În poemul O iluminare, ne întâmpinã acelaºi fior al necunoscutului, aceeaºi viziune a miraculosului ºi a distanþei faþã de ordinea prestabilitã a lucrurilor. O boare de transcendenþã ne pândeºte aici, iar între trup ºi duh paralelismul e perfect articulat, aºa cum între nivelurile existenþei, între jos ºi sus, între empirie ºi sacralitate paralelismele sunt mult mai uºor de stabilit decât am fi tentaþi sã credem: „Pe ºoseaua plinã de noroi/ autobuzul nostru s-a izbit asearã / de un animal ciudat, un animal/ spun specialiºtii/ cum de mult nu mai trãieºte pe planeta noastrã// noi, cei o sutã de cãlãtori/ am coborît iluminaþi / ºi am stat de veghe lîngã trupul ud al animalului/ pînã cînd acesta mirat ºi obosit de singurãtate/ ºi-a dat duhul cu un zvîcnet uºor// atunci am vãzut cu toþii / cã duhul animalului semãna perfect / cu animalul, cu ploaia ºi cu noroiul/ semãna foarte bine cu întinderea cîmpului/ ºi mai semãna de-a dreptul izbitor/ cu ºoferul autobuzului/ ºi cu fiecare dintre noi”.

Referindu-se la poezia lui Matei Viºniec, Radu G. Þeposu subliniazã drama poetului, mãcinat de neliniºti, de convulsiile ºi de beneficiile cuvântului, dar ºi de frustrãrile induse de opoziþia dintre spirit ºi trup, dintre revelaþiile interioritãþii ºi un real dezagregant, cu semnificaþiile întoarse, minat de anomie, desacralizat o datã pentru totdeauna: „Universul hieratic al poemelor e fulgerat adesea de halucinaþii imprevizibile, terifiante, care aduc în decorul fantast un aer de comedie metafizicã. Cunoaºterea se resoarbe, în astfel de cazuri, într-o extazã a uimirii, reacþiile se topesc într-o mecanicã celestã, imponderabilã, cu zvârcoliri de fantasmã. Aerul acesta de nedumerire calmã, de redempþiune ironicã în care e învãluitã fiinþa neputincioasã face din lirica lui Matei Viºniec o stenogramã perfectã a disperãrii civilizate, în care inteligenþa joacã rol de anestezic”. Poemul e, pentru Matei Viºniec, un instrument gnoseologic ºi, în acelaºi timp, o fãpturã dotatã cu o fiziologie proprie, cu un metabolism ficþional ce nu poate fi eludat ºi o alcãtuire monadicã, autotelicã, într-un anumit sens. Exemplul cel mai concludent este chiar Poemul care se citeºte pe sine: „Poemul se întoarce asupra sa/ ºi începe sã se citeascã pe sine/ se descifreazã încet, pãtrunde în adâncul sãu/ cu sfialã, zâmbeºte, scoate un þipãt de uimire// pe mãsurã ce poemul se citeºte pe sine/ el se înþelege pe sine ºi dispare încet din univers// poemul se opreºte o clipã, se uitã în spatele sãu/ la cele citite: nu vede decât/ o dârã albã ºi subþire care la rândul ei/ se topeºte în cenuºa deasã a zilei// ai sã dispari, ai sã dispari pentru totdeauna/ urlã cuvintele care au mai rãmas necitite/ n-are nici un rost sã dispari/ îi ºopteºte poemul/ duhul poemului, speriat, zbârcit ca o lãmâie/ dar poemul rânjeºte groaznic ºi din nou/ se aruncã asupra sa precum gândacul/ asupra firimiturilor de pâine/ poemul se îndârjeºte, pãtrunde în/ propriile sale mãruntaie înghiþindu-le cu urlet/ din aceastã pãtrundere nu rãmâne decât nimicul - alunecos ºi rece// poemul e nebun, se înþelege pe sine ºi/ se citeºte pe sine pânã la ultima suflare/ pânã când ultimul cuvânt cade în genunchi/ ºi urlã de durere, sunt ultimul cuvânt,/ îi spune, ai sã mori o datã cu mine// poemul e trist, e golit deja de toate/ cele citite, se repede asupra ultimului cuvânt ºi îl citeºte aºa cum osânditul/ citeºte ultimul zâmbet de pe faþa cãlãului// se aude un þipãt suav, o loviturã de aripã/ albul care se întinde peste tot/ ceaþa ºi acoperiºurile pline de apã/ sunt tot ce a mai rãmas din poem”.

Fantastã ºi vizionarã, neliniºtitã ºi ludicã pe alocuri, explorând deopotrivã teritoriile intimitãþii ºi zonele miraculosului, poezia lui Matei Viºniec cultivã hieraticul în doze rezonabile ºi pateticul temperat de reflexele parodice ºi ironice. Apocalipsele sale au un aer de butaforie, iar retorica metafizicã posedã o articulare teatralizantã foarte limpede. Notaþiile sunt, cum s-a mai spus, sobre, neutrale, lipsite de gesticulaþie amplã, mai degrabã viziuni impersonale ale unui eu liric iubitor de ceremoniile damnãrii ºi de ritualul expierilor calofile.