| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
O dreaptă recunoaştereJean BăileşteanuAnul acesta, revista "Ramuri" a împlinit un număr de ani încărcat de simboluri: 101. Şeherazadei, pentru a primi iertarea regelui Şahriar, i-au trebuit o mie şi una de nopţi. În aceşti o sută şi unu de ani, asupra capului ei au atentat, dacă e cuvântul cel mai potrivit, mai mulţi... Şahriari. Să nu uităm tăierea de la subvenţie, într-o primă fază, chiar anul acesta. Dar revista, în timp, a rezistat, nu o mie şi una de nopţi, cât i-au trebuit Şeherazadei să-l îmblânzească pe regele Şahriar, ci mult mai mult, cum spuneam, o sută şi unu de ani şi-i dorim să trăiască o mie şi unu, cel puţin, fiindcă... regele încă nu i-a dat pe deplin iertarea şi are, în continuare, greutăţile ei. Dovadă că magia cuvântului e veche de când lumea şi poate cea mai puternică armă din câte au existat vreodată, nu de distrugere, ci de supravieţuire. Unul dintre premiaţii revistei "Ramuri" de astăzi, la cei o sută şi unu de ani împliniţi ai revistei, este prietenul Ioan Lascu şi-mi face o deosebită plăcere să spun câteva vorbe despre el, nu ştiu dacă şi cele mai inspirate, oricum, el merită mult mai mult decât modestele mele cuvinte. S-a născut şi a copilărit la munte, unde fiecare pas trebuie bine calculat şi unde nu poţi să izbândeşti dacă nu-ţi menţii acelaşi ritm. A plecat apoi la Bucureşti patru ani şi s-a întors la muntele lui. După un timp, a făcut calea inversă a meşterului Manole, adică n-a luat-o... "pe Argeş în sus", ci pe... Jiu în jos şi s-a oprit la Craiova. Aici, la Craiova, unde l-a stabilit destinul, încet, cu chibzuinţă şi răbdare, asemeni oamenilor de la munte, deşi acum e mai oltean decât oltenii, a început să construiască cu meticulozitate, nu mânăstiri, ci cărţi cu valoare de mânăstire. Fire tenace, căutător în permanenţă de nou, nu s-a lăsat influenţat de lumea în care s-a născut (sau cel puţin aşa am crezut noi o perioadă), cum se întâmplă de obicei, ba chiar, în căutările lui, a încercat o ruptură, scriind poezii moderniste, încercând să experimenteze un anumit tip de proză şi scriind, constant, în acelaşi timp, în "Ramuri" mai ales, dar şi în diverse reviste şi în cărţi, critică literară, studii, eseuri critice, dar şi critică de întâmpinare, ceea ce, după mine, este cea mai grea. Pentru cine se respectă, bineînţeles, iar Lascu este unul dintre aceia. Foarte puţini s-au exersat, permanent, în direcţia aceasta. Fiindcă a-ţi pune amprenta pe destinul cuiva, a da o primă notă, ca să zic aşa, riscul este mare. E aproape ca şi rezoluţia unui judecător. Poţi foarte uşor să dai o sentinţă în favoarea unuia mai puţin talentat şi fără nici un viitor sau în defavoarea unuia cu adevărat merituos. Consecinţele de mai târziu, şi de partea unuia, şi de partea celuilalt, ar putea fi dezastruoase. Sunt cunoscute atâtea cazuri. Vorba lui Creangă: "Nu te poţi juca cu marfa omului..." Lascu însă, cu seriozitatea-i bine cunoscută, nu se joacă. Bazându-se pe o cultură vastă şi pe intuiţie, el scrie cu dezinvoltură şi despre clasici (despre existenţialişti s-a exprimat chiar într-un admirabil volum, ca, de altfel, şi despre jurnalistica lui Albert Camus), despre contemporani, despre modernişti, despre generaţii, despre debutanţi. Cel puţin din câte cunosc eu, intuiţia lui critică n-a dat greş până acum şi sperăm că nici de aici încolo. Cum spuneam, ambiţios din cale afară şi imprevizibil, cunoscându-şi foarte bine puterile, vrea să-şi ia în posesie un teritoriu cultural foarte vast. Ba chiar şi l-a luat. Imediat a stârnit interes şi altora şi chiar a apărut... concurenţa. Despre ce e vorba: acum vreo doi ani, ca orice om de cultură profund, n-a putut scăpa nici el până la urmă de obsesia copilăriei, cum credeam într-un timp, şi scrie o nebănuită carte, dar nu de proză, cum s-ar fi aşteptat poate oricine, ci de cercetare a obiceiurilor şi ocupaţiilor tradiţionale din locurile natale, "Tradiţii care dispar", înscriindu-se astfel şi în rândul etnografilor, urmând să apară în curând chiar într-un dicţionar al etnografilor români. Controversatul lui titlu, "Despărţirea de cultură", este , de fapt un apel, dacă putem să-i spunem aşa, către noi, cei care încercăm să mânuim un condei, de a ne adapta, prin scrisul nostru, la noile condiţii social-economice, radical schimbate după 1990. Eu însă aş putea să spun că rămân tot la afirmaţia lui Călinescu, şi ştie şi Lascu foarte bine asta, că nu poţi să fii universal dacă nu eşti mai întâi naţional. Spirit polivalent, de o bună bucată de vreme scrie în "Autograf" număr de număr şi ne aminteşte de Fănuş Neagu de altădată, fără a-i copia metafora, ci într-un stil numai al lui, la o... carte cu prieteni. Iar Ioan Lascu chiar este şi un prieten adevărat. Premiul de astăzi al revistei căreia, de ani buni, i-a fost şi îi este trup şi suflet, nu este un dar, un cadou care i se face lui Ioan Lascu, ci o dreaptă recunoaştere, o răsplată binemeritată pentru care, sunt convins, ne bucurăm cu toţii. Eu îl felicit sincer şi-i urez sănătate şi mari realizări. |