Cred cã nu existã literat care sã nu fi auzit mãcar odatã povestit episodul de la „Cenaclul de Luni” când femeia de serviciu a stins lumina pentru a-i goni acasã pe cenacliºtii care nu mai plecau odatã, ºi cu toate astea nu s-a clintit nimeni din salã, rãmânând pe întuneric ca sã-l asculte pe Radu Sergiu Ruba, care citea poezii în braille. Autor de poezie, prozã scurtã ºi eseu, traducãtor (Michel Tournier, Vineri sau viaþa sãlbaticã), Radu Sergiu Ruba a realizat, ca jurnalist, câteva interviuri antologice (adunate în volumul Dialoguri ºi eseuri, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2001), cele cu Michel Tournier ºi Andrei Pleºu, în special, surprinzând prin extraordinara empatie graþie cãreia reuºeºte sã-ºi provoace interlocutorii la veritabile meditaþii cu martor.

Volumul Graþia – dizgraþia (Ed. Vinea, 2003) penduleazã între cei doi poli anunþaþi de titlu, graþia venind din relaþia – fie ea ºi anevoioasã, cu hopuri – cu divinitatea, iar dizgraþia, vrând-nevrând, din sfera relaþiilor cu semenii. Dubletul graþie – dizgraþie se aflã pretutindeni, în lumea din jur ºi în interiorul fiinþei umane, care tânjeºte, în universul poetic al lui Ruba, spre divin, dar este mereu supusã ispitei. Volumul este alcãtuit din douã pãrþi, diferite ca formulã, prima, Escale, explorând în profunzime relaþia operã-creator, relaþia uman-divin, antinomia esenþã-aparenþã, pe când cea de-a doua, Epistolar. Schimb feminin de scrisori între iniþialele onomastice E ºi A, este una simili-biograficã; „Ruba” este un personaj al dialogului dintre cele douã voci feminine, aici poetul dovedindu-se un nedezminþit continuator al poeticii optzeciste.

Poezia care deschide volumul, intitulatã Umbra copilãriei, þine loc de artã poeticã: scrisul apare aici ca o revanºã luatã, ca un semnal, ca o expunere de sine, ca o momealã pentru strãinul altfel nepãsãtor: „Copilãria/ e mai departe acum ca începutul lumii/ ºi asta mã face ca/ nu atât cu condeiul/ ºi nici cu ochii/ ba nici mãcar cu mâinile/ ci cu un fel de urã/ sã tot încerc sã scriu niºte cãrþi/ care sã se vadã de la o poºtã (subl. L.C.)/ iar lumea sã se mire-n gura mare:/ Tocmai tu, mã, pânã ºi tu?// Scrisul/ sã stea cu toate rãnile afarã/ gemând din adânc (subl. L.C.)/ ca trecãtorii sã lase câte un ban pe copertã/ sã se jeluiascã amarnic scrisul/ ºi ca orice marginal sã fie gata/ sã-i înjunghie pe toþi pe la spate.”

Relaþia poetului cu divinitatea (subiectul preferat al eseurilor lui Radu Sergiu Ruba), cu lumea în calitatea sa de creaþie a divinitãþii, este exploatatã în poemele din prima parte a volumului, interogative ca atitudine, aflate în cãutarea marilor rãspunsuri ale vieþii: „La ce bun realitatea?/ Întrebare pusã cu biciul/ ca sã rãmânã sãpatã în carne/ ºi ca sã te fereºti sã-i rãspunzi/ pentru cã nu ochiul inventeazã lumea/ ci cuvântul/ ºi nu numai ca sã o facã sã sune.” Radu Sergiu Ruba ºtie sã propunã, cu prospeþimea ºi forþa filmelor din seria Decalogului lui Krzysztof Kieszlowski, o altã privire, cum sunã chiar titlul unui poem al sãu, a cãrui eroinã este „idioata târgului”: poemul pare a porni de la celebra fericire christicã („Fericiþi cei sãraci cu duhul, cãci a acelora este Împãrãþia Cerurilor”), punând în contrast aparenþele lumii acesteia cu adevãrul de dincolo de noi. Poetul ºtie sã uzeze de efecte, sã ºocheze prin duritatea imaginii („Idioata târgului/ cu mutra ei de batracian/ cu rochiile pânã-n pãmânt/ se opreºte brusc în praful drumului/ picioarele i se desfac/ dar despre fiinþa ei se poate spune/ cã stã ºi se uºureazã”) ºi prin contrast („Numai datoritã ei ne mai þine Dumnezeu/ de putem sã chefuim în neºtire/ ºi sã ardem iarba cu orgasmele noastre./ Mulþumitã doar nenorocitei ãsteia/ i se face Celui de sus milã de noi/cât sã ne lase sã scriem niºte cãrþi/ deasupra cãrora/ cerul se grãbeºte sã se goleascã de cer”), atât cât sã creeze clipa de descumpãnire necesarã interogaþiei. În cãutarea Purgatoriului, Clarviziunea, Florile binelui, Marea neruºinare, Corabia treazã sunt piese de rezistenþã ale volumului, remarcabile (dincolo de calitatea artisticã) printr-un soi de pioºenie cu care poetul se plaseazã în lume ºi în relaþia cu Dumnezeu. Din acest motiv regãsim, spre exemplu, în poemul Marea neruºinare, imaginea unei apocalipse a lumii cãrþilor („Se umple lumea de cãrþi/ rãsar una dupã alta”), pentru ca numele lui Dumnezeu, Cuvântul, sã poatã redeveni principiul: „Nu înnebuni/ nu-þi mai pierde urmele prin lume/ nu mai muri.// Avem de înãlþat un incendiu mãreþ/ nu atât pentru cãldura lui/ cât pentru luminã/ pânã foarte departe/ la marginile marginii/ cât sã poþi cerceta la marginile sale/ orice/ în amãnunt/ luându-te dupã orbul de Borges/ ca sã gãseºti acea singurã carte/ trãind dintr-un singur cuvânt/ dintr-un singur semn/ secret/ numele lui Dumnezeu/ de la care poate sã reînceapã totul.”

Partea a doua a cãrþii schimbã complet discursul, atribuit celor douã voci feminine, E ºi A, astfel încât „romanul” epistolar transmis prin e-mail îl are drept personaj principal pe „Ruba”, nevãzãtorul care o plictiseºte pe funcþionara E cu ideile lui despre culturã. Pe tonul unei ºuete între douã prietene („A venit, dragã, la mine unul Ruba/ îl ºtii pe ãsta?/ E ceva ºef pe acolo, pe la ei/ la orbi”), „Ruba” din aceste texte devine imaginea Alteritãþii, a omului diferit pe care cei din jur nu se strãduiesc sã-l înþeleagã, dar se întrec în a face presupuneri pe seama sa. Din nou speculând contrastele, poetul pune odiseea nevãzãtorului (în cãutare de fonduri pentru realizarea unei biblioteci de cãrþi audio) în contextul frivolei discuþii dintre cele douã femei despre senzualitatea vocilor feminine care vor realiza concret aceste audiobook-uri: „Pãi/ voce plãcutã/ catifelatã/ dulce/ izvoraº/ am eu!// M-am strecurat în atâtea urechi/ trezind din moarte numai cu ºoapta ei/ bãrbãþia a vreo opt disperaþi.” În fapt, toatã aventura se rezumã la o întrebare: „Dar cum îi þinem (…) la distanþã pe alde ãºtia? Cum le inventãm o marginalitate confortabilã de unde sã aibã sentimentul cã participã, înrâuresc mersul lumii, cã nu stau degeaba…”

Ivitã dintr-o sensibilitate de douã ori specialã, poezia lui Radu Sergiu Ruba îºi depãºeºte cu mult rolul strict estetic; punându-ºi cititorul în faþa stãrii de graþie, poetul îi propune acestuia o confruntare dublã, cu propria-i umanitate ºi cu cerul înstelat de deasupra.