| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Cea de-a 60-a EDIȚIE A FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE FILM DE LA CANNESMarc CHAMBOST și Cornelia CIOLACCelălalt, prieten - dușman? Celălalt. Fie el prieten, companion, vecin, adversar, soț, dușman, rudă sau străin… Celălalt, apriori diferit, și totuși asemănător căci, fiind uman la rându-i, fiecare om este oglinda celuilalt. Celălalt, această insolubilă problemă a Omului. Într-adevăr, nu este un mai mare eșec pentru Om decât acela de a fi fost incapabil să-și învingă fricile sale ancestrale și prejudecățile pentru a accepta diferențele și pentru a trăi o solidaritate frățească, pe care toate declarațiile de bune intenții o proclamă dar care nu sunt niciodată, sau aproape niciodată, aplicate. Câteva exemple de cuvinte/concepte vor clarifica mai bine aceste afirmații : sclavia, lagărele de exterminare, rasismul, genocidul, pedofilia, armele de distrugere masivă, homofobia, minele antipersonale, integrismul, utilizarea copiilor la muncă, terorismul… „Celălalt“ devine pretextul multor derive, pentru acest animal despre care se pretinde ca ar fi înzestrat cu rațiune ! „IMPORT – EXPORT” (Ulrich SEIDL, Austria, SO-CO) un film care relatează un schimb reciproc de situații la distanță, între o tânără ucraineancă, care ajunge în Austria și un tânăr vienez, care pleacă în Ucraina. Filmul este un exemplu, în sensul pe care l-am rezumat mai sus, chiar dacă ideea se diluează în multitudinea de teme abordate, de manieră puțin cam prea superficială. Seidl arată cât de profunde sunt disparitățile între Est si Vest (viziunea unui cartier de țigani în Slovacia – este consternantă), dar și cum incomprehensiunile pot duce la derive inadmisibile: mizerie, sex, violență, prostituție, serviciul deplorabil din secția de geriatrie… Frontierele cu «cealaltă parte» dispar, cortinele de fier cad, dar disparitățile sociale persistă, dacă nu chiar se accentuează pe alocuri! A 60-a ediție a Festivalului de film de la Cannes ne-a oferit astfel posibilitatea de a vedea cum se poate trăi în locul Celuilalt, în tot felul de situații personale si de contexte geo-politice sau sociale. Și, în cele din urmă, trăind cu Celălalt, înseamnă, uneori (adesea sau întotdeauna?), pur și simplu să descoperi că „străinul“ acela nu este chiar atât de străin și, prin această descoperire, să răspunzi la ironica întrebare a lui Montesquieu: «Cum poate cineva să fie persan?» Celălalt, străinul Celălalt, bineînțeles, este mai întâi de toate străinul. Xenofobia (silențioasă, insidioasă, târâtoare și care îi vizează pe toți ceilalți, adică pe toți străinii) este, fără îndoială, un rău care roade umanitatea mai mult decât rasismul, mai selectiv, nevizând decât pe aceia care pretindem că ar fi cel mai mult «Ceilalți»: străini, DAR de o altă rasă. În „ALEXANDRA“ (Alexander SOKUROV, Rusia, SO-CO), o bunică rusoaică (interpretată de Galina Vishnevskaya, văduva lui Rostropovici) se duce să-și vadă nepotul pe frontul cecen, unde descoperă că și femeile cecene trăiesc aceleași greutăți și corvoade cotidiene, ca și ea. Filmul este departe de a fi printre cele mai bune filme ale lui Sokurov, dar o scenă foarte emoționantă este simbolică pentru mesajul pe care vrea să-l transmită: când bătrâna pleacă, femeile cecene, devenite acum prietene, vin să-și ia rămas bun și formează împreună, cu brațele lor, un cerc solidar. Celălalt, străinul, nu este neapărat inamicul pe care îl descriu politicienii ! Atunci când Lotte, o studentă germană, adăpostește la ea pe Ayten, o turcoaică fără acte în regulă, militantă de stânga, mama sa o respinge pe această străină, care îi tulbură ordinea și liniștea lumii ei închise și aseptizate. Lotte, însă, face pasul, și prietenia se transformă în pasiune și în dragoste. Toate absurditățile lumii noastre contemporane se vor succede apoi, toate hazardele, chiar și cele mai tragice, pentru ca mama lui Lotte să realizeze că această «cealaltă» merită mult mai mult decât disprețul pe care i-l arătase inițial. «De cealaltă parte» („AUF DER ANDEREN SEITE“, Fatih AKIN, Turcia, SO-CO, Premiul pentru cel mai bun scenariu) nu a fost recompensat la adevărata sa valoare și, după părerea mea, a fost singurul concurent serios al lui Mungiu pentru Palme d’Or. Akin explorează aici alteritatea, cu ocazia unei istorii duble, între Germania și Turcia, cu un scenariu extrem de interesant. „Celălalt“ are multiple reprezentări aici: este prostituata, o mamă care se sacrifică pentru a putea plăti studiile universitare fetei ei, este și tatăl, vinovat de toate în ochii fiului, este străina refugiată, clandestină, care destabilizează netulburata liniște burgheză nemțească (occidentală). Și toate aceste personaje se regăsesc în cele din urmă foarte legate între ele prin propriile lor istorii personale, cu destine care se intersectează, personaje care nu ar exista unele fără celelalte. Un fel de istorie a Europei, la scară personală. Atunci, în momentul în care fiecare se hotărăște să facă un pas spre celălalt, „Celălalt“ dispare ca străin, iar dragostea șterge toate diferențele pe care le aprehendăm ca pe niște prăpăstii profunde și sumbre, dar care, de fapt, nu sunt decât umbra prejudecăților noastre . „La VISITE de la FANFARE“ a poliției din Alexandria („Bikur HATIZMORET“, Eran KOLIRIN, Israel, UCR) este exemplul însuși al acelor filmulețe pe care nu le poți uita așa de ușor. Un grup de muzicieni egipteni debarcă în Israel pentru a da un concert într-un centru cultural. Dar, în urma unei serii de quiproquo-uri, fanfara se rătăcește într-un orășel pierdut în desert unde «nu există niciun centru cultural, nici arab, nici evreiesc, nu există nimic!». Egiptenii vor petrece noaptea la și cu câțiva israelieni, care le acordă, cu mai multă sau mai putină bunăvoință, ospitalitatea. Vor descoperi atunci cu toții cât de apropiați sunt în realitate, în ciuda divergențelor politice, care i-au împins în războaie absurde. Un film intimist, cu mult suflet, tandrețe, umor și o interpretare remarcabilă, iar cel puțin «o scenă în trei» va rămâne antologică. Acest tânăr realizator ar fi meritat pe deplin premiul Caméra d’Or! Dar străinul poate fi, pur și simplu, „Cealaltă parte“, în altă parte, în necunoscut. Doi tineri adolescenți, îndrăgostiți unul de celălalt, într-un sat de niciunde, visează să plece în altă parte. Sofia este gata să treacă la fapte, Jonas nu reușește să se decidă dacă să-și părăsească mama, sau să rămână cu ea, și în ultima clipă… („VER LLOVER“, Elisa Miller, Mexic, SO-CO, Palme d’Or pentru Scurt Metraj). Este… scurt, dar emoționant și dă ocazia la multe reflecții. Celălalt, îndrăgostitul… Celălalt este , bineînțeles, amantul și/sau amanta. Un apel telefonic care se sfârșește rău și, iată cum survine, în mod brutal, ruptura. Începe atunci o traversare a orașului pentru regăsirea ființei iubite, pentru a se explica, a ierta, a reîncepe. Dar orașul este asfixiat de circulația greoaie cu multe blocaje și este deja prea târziu, amintirile se derulează, revenind fără încetare la clipa de început, ca și această ambulanță diabolică, care revine mereu la punctul de plecare; disperarea rupturii a «provocat» o clipă de neatenție și….(„A VIA LACTEA“, Lina CHAMIE, Brazilia, SIC). Celălalt poate fi și o fostă amantă („Une VIEILLE MAITRESSE“, Catherine BREILLAT, France, SO-CO), cea care revine obsedant în amintiri și chinuitor în libidou. Dar, când căsătoria aranjată ar putea fi pusă sub semnul întrebării de către această metresă asiduă și posesivă (interpretată cu mult talent de Asia Argento), povestea de dragoste câștigă în fața suspiciunii soacrei. Căsătoria, odată consumată, intriganta mondenă devine o „pasionaria”, iar această altă femeie va recâștiga iubirea tânărului căsătorit. Cealaltă aici, în cele din urmă, este soția. Putem, de asemenea, să ne înșelăm asupra naturii celuilalt. Celălalt poate fi uneori, deci, soțul sau soția. Căci proximitatea fizică și morală nu reușește să împiedice întotdeauna o incomprehensiune a cărei expresii extreme este gelozia, tema din „IZGNANIE“ («Alungarea», Andreï ZVIAGUINTSEV, Rusia, SO-CO). Cu cine a rămas gravidă soția lui Alex? (Konstantin LAVRONENKO, Premiul de interpretare masculină) Un cuvânt inocent scăpat de fiu îl convinge pe tată de numele vinovatului. Natura, inițial imaginată ca o terapie pentru o reîntoarcere la armonie, nu-i va înfrânge încăpățânarea și va fi nevoie ca soția să-i șoptească un cuvânt misterios, după un avort cvasi-clandestin, pentru ca soțul să priceapă că existența inamicului, rivalului amoros, acest Altul, intolerabil pentru ego-ul său, nu era altceva decât o iluzie stârnită din gelozie. Celălalt, cel impus Celălalt, absolut, este soțul impus printr-o căsătorie forțată. În filmul „PURE COOLNESS“ (Ernest ABDY JAPAROV, Kirghistan, Cinémas du Sud), tradiția răpirii soțiilor, încă vie în acest ținut din Asia centrală, degenerează în dramă, în urma unor quiproquo-uri vodevilești: nu soția care era desemnată este victima răpirii! Dar în ciuda negărilor, țipetelor sale, respingerii soțului ales pentru ea, «fericita aleasă» (ce expresie!) nu reușește să vină de capăt acestor scorpii bătrâne, prea încleiate în tradițiile lor apăsătoare: fata de la oraș devine astfel soția unui cioban semi-nomad. Cu toate acestea, se petrece un miracol surprinzător, căci după refuzul său absolut de a se supune, de a se căsători, soția își va accepta soarta. În cele din urmă, Celălalt nu este chiar atât de nesuportat… mai ales când natura îl înzestrează cu frumusețe. Cea de-a doua dramă a unei soții care nu consimte (vândută de traficanți specializați) are loc în China („MANG CHANG“, Li YANG, China, UCR), într-o regiune muntoasă retrasă, unde această practică pare a fi curentă și, mai grav, este întreținută cu complicitatea autorităților locale. Nefericita trăiește astfel un fel de izolare angoasantă, sufocantă, într-un sat de înapoiați, unde fetele nou născute sunt înecate, deoarece sunt considerate inutile, și de unde sfârșești prin a-ți da seama că este imposibil să poți să mai scapi vreodată. Celălalt, aproapele, dar diferit Celălalt este acela care nu corespunde imaginii exacte pe care societatea în care trăiește i-o pretinde. Este uneori acela pe care îl numim idiotul satului („LE GARAGE“, Lenny ABRAHAMSON, Irlanda, QR). Cel care nu înțelege nimic din ceea ce vor ceilalți și care trăiește într-o lume simplistă, dar pe care și-o imaginează complexă. Cel care va sfârși prin a fi strivit de rușine, deoarece logica lui inocentă nu este aceea a unei țări în care divorțul, contracepția și avortul sunt moralmente condamnate sau chiar interzise. Celălalt poate fi diferit, „chiar dacă îmi este frate“. „MIO FRATELO E FIGLIO UNICO“ (Daniele LUCHETTI, Italia, UCR) descrie parcursurile dramatice a doi frați, pe care totul îi opune: fizicul, caracterul și angajamentul politic: unul este comunist, celălalt neo-fascist, angajamente care, deși opuse, au un numitor comun: extremismul. De-a lungul anilor, derapajele politice din Italia vor face ca cei doi frați să alunece de la o extremă la alta, în căutare de un ideal și de o dreptate socială. Regăsim cu plăcere în acest film spiritul comediilor socio-politice italiene din anii 60/70. Celălalt este și acest tată contrabandist de la frontiera dintre Brazilia și Uruguay, într-un orășel complet perturbat de apropiata venire a Papei Jean-Paul II. „EL BANO DEL PAPA“ (Enrique FERNANDEZ & César CHARLONE, Uruguay, UCR) ne relatează istoria patetică a acestui tată care se simte devalorizat în ochii soției sale și mai ales în ochii fiicei. Vrea să devină un «erou», acela care va reuși, care va face contrabandă nu cu vechea sa bicicletă, ci cu o motocicletă. Prin urmare, nu va face ca și ceilalți, să pregătească munți de preparate culinare, pentru a le propune miilor de fideli așteptați pentru binecuvântarea papală: el va instala toalete publice. Bineînțeles, speranțele tuturor acestor negustori ai Templului vor fi vane și decepționate, dar speranța pentru tatăl familiei nu este pierdută: a știut să recucerească stima și dragostea familiei sale. O metaforă a calvarului drumului crucii este foarte sugestiv redată prin drumul pe care îl face tatăl, purtând în spinare closetul, pe fondul binecuvântării Papei transmisă la difuzoare. Celălalt este și marginalul, cel care nu este iubit, cel care trăiește la marginea societății, acest tată, devenit absent, fiindcă este alungat, dar, ca adolescentă, fiica îl redescoperă cu uimire și îi iartă totul, pentru că înțelege – prea târziu – că minciuna a fost mai puternică decât libertatea. („TOUT EST PARDONNE“, Mia HANSEN-LOVE, France, QR) Celălalt, în Africa, poate fi pur și simplu cel din satul vecin, deoarece nu face parte din aceeași etnie, deoarece nu are aceeași religie. În ferocitatea Africii post-coloniale, forțe obscure manipulează aceste antagonisme permanente și provoacă conflicte care iau uneori, ca în Sierra-Leone sau în Liberia, dimensiuni inacceptabile, cu înrolarea copiilor-soldați. Ca și Ahmadou KOUROUMA în „Allah nu-i obligat“ / „Allah n’est pas obligé“ (Ed. du Seuil), „EZRA“ (Newton ADUAKA, Nigeria, SIC) relatează ororile acestor războaie duse de copii în numele adulților, și ei la rândul lor, manipulați de traficanții de arme si de exploatanții de mine de diamante (aceștia fiind însă… albi). Elocvent și plin de forță expresivă, acest film a primit cea mai înaltă distincție la FESPACO, un important festival de film african de la Uagadugu (Burkina Faso). Celălalt cinema, cinemaul românesc Cealaltă aici este prietena. Prietena care împarte totul, sau aproape totul, până la abnegație, precum Otilia în „4 LUNI, 3 SĂPTĂMÂNI ȘI 2 ZILE“. Curajul și determinarea sa de a-și ajuta prietena, oricare ar fi prețul, au impresionat într-atât juriul, festivalierii și ziariștii, încât toți au apreciat unanim și și-au manifestat mulțumirea la acordarea celei mai înalte distincții: La Palme d’Or. Pe lângă această reușită a cinematografului românesc (care confirmă buna recepție pe care Cannes o manifestă de patru ani încoace, cu două premii „Un Certain Regard“, o „Caméra d’Or“ și două „Palme d’Or“ – scurt și lung metraj!), mi se pare interesant să revin în câteva cuvinte asupra viziunii cinematografice a unor realizatori din această tânără generație post-revoluționară. La o abordare civică, de analiză mai profundă a societății române, trecute sau actuale, acești realizatori adaugă o deosebită măiestrie regizorală în direcția actorilor, o excepțională credibilitate a scenariilor (Moartea Domnului Lăzărescu) și mai ales o scriitură cinematografică foarte profesională, ca în filmul lui Cristian Mungiu, unde alternează secvențe de planuri lungi (cina la familia prietenului Otiliei sau așteptarea Găbiței în timpul violului consimțit, dar care, cu o pudoare remarcabilă, nu este arătat, ci doar sugerat), sau travellings-urile, unde ideea de thriller menține spectatorul într-o așteptare angoasantă a unui deznodământ imprevizibil… Cristian Mungiu, cu ocazia decernării faimoasei Palme d’Or, a amintit cu multă justețe că un cinema cu buget mic poate și trebuie să supraviețuiască. Unii îl califică drept „artă experimentală“ sau drept cinema social, dar în cele din urmă nu este decât expresia unei reînnoiri a cinematografului de autor, pe care Cannes l-a susținut dintotdeauna în cadrul selecțiilor sale eclectice. Este adevărat că reușita cinematografului românesc în festivalurile internaționale, al căror buget de producție este printre cele mai mici din industria cinematografică mondială, ține de un pariu fără prea multe șanse a fi câștigat. Dar acest fapt demonstrează că există un public pentru toate aceste filme, unde acțiunea și efectele speciale nu sunt unicele resorturi ale scenariului. Publicul național trebuie mobilizat (într-o țară unde rămân abia 70 de ecrane, față de 450 la începutul anilor ’90) pentru a da o adevărată șansă acestui nou realism românesc post-totalitarist. Instituțiile naționale desemnate în a ajuta realizatorii trebuie, de asemenea, să înțeleagă mai bine care sunt operele care ar putea avea un viitor internațional, pentru a asigura afirmarea cinematografului românesc. Aici, la Cannes, faptul că scenariul lui Puiu a fost refuzat de către Comisia bucureșteană trece drept un fapt total de neînțeles, după succesul critic al filmului „Moartea domnului Lăzărescu“! Și noul premiu „Un Certain Regard“ pentru filmul lui Cristian NEMESCU, din păcate neterminat, „CALIFORNIA DREAMIN (NESFÂRȘIT)“, asupra incomprehensiunii și imoralității universale (din nou acești „alții“), confirmă afirmațiile mele asupra potențialului cinemaului românesc! Opuse filmelor românești, pe o scară financiară, „DEATH PROOF“ (Quentin TARANTINO, SUA, SO-CO) cu cascadorii spectaculoase și scene de o violență stupidă, care fac din acest film un film de serii Z, sau bufoneriile rocambolești din „PROMISE ME THIS“ (Emir KUSTURICA, Serbia, SO-CO) au fost, cu rare excepții, mai degrabă întâmpinate cu răceală. ZODIAC de David FINCHER sau chiar „NO COUNTRY FOR OLD MEN“ al fraților COHEN au avut și ele o primire destul de nuanțată. În ceea ce privește filmul lui Gus VAN SANT („PARANOID PARK“, SUA, SO-CO), scenariul este plin de incoerențe. Deși fără un adevărat suspens, deoarece se bazează pe o istorie tragică binecunoscută (moartea jurnalistului american Daniel Pearl, decapitat de către integriști în 2002 în Pakistan „A MIGHTY HEART“ (Michael WINTERBOTTOM, USA, SO-HC), în rolul soției ziaristului, angelina Jolie cu o interpretare plină de forță și de sensibilitate. În final surpriza a venit de la un gen foarte puțin frecvent în competiția oficială: filmul de animație. Realizat după banda de desene animate omonimă, scrisă de realizatoare, „PERSEPOLIS“ (Marjane SATRAPI și Vincent PARONNAUD, Franța, SO-CO, Premiul Juriului – meritat pe deplin!) relatează, pe parcursul unei vieți de femeie, pățaniile unei fetițe, apoi adolescenta și adulta, dintr-o familie de stânga în Iranul Aiatolahilor. Iranul a vrut să interzică filmul în competiție: asta spune tot asupra pertinenței sale! Ideile grafice și dialogurile sunt excelente și fac din el o mini capodoperă politică, deturnând un gen rezervat mai degrabă deriziunii și amuzamentului copilăresc. Așteptăm cu nerăbdare cel de-al 61-lea Festival de la Cannes! În speranța că ne va aduce tot atâta diversitate și pentru a putea încă o dată să mergem în întâmpinarea Celuilalt! Marc CHAMBOST și Cornelia CIOLAC iunie 2007 Note: SO-CO: Selecția Oficială în Competiție, UCR: Selecția Oficială, secțiunea Un Certain Regard; QR: Quinzaine des Réalisateurs; SICSemaine Internationale de la Critique) |