G. Cãlinescu, prozatorul

G. Cãlinescu (1899-1965) se descoperea copilul din flori al unei menajere. Îl pierdea ºi pe tatãl adoptiv, al cãrui nume îl poartã, la opt ani, când abia fusese înfiat de câteva luni. Studiazã literele ºi filosofia ºi traduce din italianã, domeniu unde încearcã sã se specializeze, având norocul sã înveþe doi ani la Roma. Se lãsa hãrþuit ca profesor provizoriu în învãþãmântul secundar, în provincie ºi în Bucureºti, ºi ajungea profesor definitiv la 32 de ani. Cariera universitarã o începu greu ºi târziu, totuºi, spre deosebire de Lovinescu, o obþinu. La Iaºi, îºi fãcu doctoratul la 37 de ani, deveni conferenþiar la 38 (ºi aici definitivat la 43), iar profesor la 45. De la 46 de ani e profesor titular la Litere, în Bucureºti, de unde se trezea alungat la 50. I se oferi în loc, dar tot hãrþuitor, în primii ani cu titlul provizoriu, conducerea ºi inaugurarea unui „Institut de Istorie Literarã ºi Folclor”. Aici se vãzu pus ca sã revizuiascã trecutul literar în luminã monoideologicã. Înþelesese, de (ne)voie, sã devinã optimist pe noua linie istoricã, în articole, la 56 de ani, „înnoindu-se” laolaltã cu vremurile. Avea disponiblitatea comicã, chiar ironicã, de a juca roluri adaptate politic ºi profesional. De pildã, rolul de a coordona primul volum din Istoria literaturii române ºi de a nu-ºi reedita propria Istorie, pe care acum indirect ºi-o invalideazã. La 65 de ani reveni la Universitate, doar cu un curs special despre doi scriitori clasici. Era numit ºef de catedrã, dar onorific. I se îngãdui sã conducã lucrãri de doctorat, pe 25 octombrie 1964. Nu o va mai face. Peste o lunã se spitalizeazã cu cirozã hepaticã, de care moare la 12 martie 1965.

Conduse publicaþii ºi fãcu politicã în slujba stângii extreme din 1946, de la 47 de ani, fiind „ales”, neabãtut, în toate legislaturile, deputat în Marea Adunare Naþionalã. Cãlãtori în U. R.S. S., China, Cehoslovacia, Franþa, Germania de Est, Italia. Despre primele douã publicã volume de „reportaje”, pentru a-ºi dovedi obedienþa totalitarã. Se vãzu primit ca membru în Academia R. P. R., la 48 de ani. Ajunse numai membru în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor, cu o lunã înainte de a muri. Suspectat ºi atacat de legatarii culturnici ai „moºtenirii” literare, acceptã reeducarea în noua societate. De aceea va fi onorat (?) cu premii ºi titluri. Forurile culturale îl sãrbãtoresc la 60 de ani, când începe sã fie tradus în þarã cu romanul din 1938, în francezã, germanã, cehã, maghiarã. La 64 de ani ceru ºi fu primit ca membru al P. C. R.

Literar, începuse nesigur, cu poezii, respinse, la „Sburãtorul”. I se dã o ºansã în publicisticã la 21 de ani. La 27 debuteazã tot ca poet, iar la 28 face articole critice, iniþiazã polemici acerbe. Prima lui carte e biografia lui Eminescu, publicatã la 33 de ani. Romancierul vine târziu ºi înainteazã greu, cu întreruperi, între ele una de un deceniu ºi jumãtate. La 34  de ani îi apare primul roman, al doilea la 39, al treilea la 54 ºi al patrulea la 61. Lipsea nuvelistul. E prezent în volum la 50 de ani. Dramaturgul îºi publicã o piesã la 44 de ani, iar poetul un volum la 64. Scriitorul a fost reeditat parþial, întotdeauna cu o draconicã (auto)cenzurã. Viaþa, pe care i-am marcat-o aici insistent prin calendarul vârstelor, îl va fi învãþat necontenit cã este, în esenþã, un spectacol retoric cu urmãri imprevizibile, în care învingãtorul ºtie sã manipuleze comicul ca sã ºteargã tragicul. Sã „exorcizeze”, sã alunge, sã ascundã rãul. Ca într-un basm. Nu întâmplãtor a scris Estetica basmului. Credea cã inteligenþa esteticã ºi amoralã îmblânzeºte toþi demonii din orice infern social.

În concepþia despre roman, G. Cãlinescu este mefient, ori cel mult moderat, cu modernitatea. El nu admite sincronizarea romanului cu ºtiinþa ºi filozofia. Totuºi, supune romanul examenului ºtiinþific, mai exact sociologic. Înþelege înnoirea într-un fel organicist, prin reflectarea în roman a sufletului etern ºi nu a psihologiei. Aceasta se impusese, de curând, printr-o continuã schimbare. Apoi, se impusese, mai întâi, metodologic. El suspecteazã metoda epicã de efemeritate ºi superficialitate. Ia analiza în proiectul ºi practica ei de aprofundare tradiþionalã.

Romancierul realizeazã atât personaje clasice, tipologice, balzaciene (avari, ariviºti, în circumstanþe sociale ºi istorice noi, complexe), descrieri de medii, interioare, arhitecturale, cât ºi introspecþii profunde ºi subtile. Atitudinea sa esteticã îºi programeazã sã redescopere clasicismul prin experienþele moderne. Alãturi de elementele realismului critic, include procedee moderne, caracteristice literaturii secolului XX: discursul eseistic pe diverse teme, ori chiar discursul poetic, în relaþie cu eroticul, în Cartea nunþii, rapsodie, fãrã instinct parodic, a iubirii conjugale, în Enigma Otiliei, dar ºi în Bietul Ioanide, unde personajul central este un sensibil la feminitate, sau Scrinul negru, prin memorabila aristocratã, dacã facem abstracþie de o anumitã „reflectare” sociologist-vulgarã, Caty Zãnoagã.

Primul gând despre roman, în apropierea debutului sãu în specia majorã a prozei, era sã întãreascã referenþialitatea, în convenþia esteticã a mimesisului, ºi sã slãbeascã pânã la îndepãrtare convenþionalitatea. Ai spune cã avea în vedere noua convenþie realist-autenticistã.  „Prin urmare, este de recomandat romancierului român o întoarcere din convenþional în real prin îmbrãcarea smokingului ºi a costumului de baie, prin senzaþia motorului terestru ºi aerian, prin frecventarea ringului ºi a barului, printr-o culturã directã, care sã-l facã apt pentru a simþi cu toatã lumea, fãrã sã se confunde cu ea.” (Romanul ºi viaþa modernã, în „România literarã”, nr. 2, 27 febr. 1932) La puþini ani dupã avântul romanului românesc în efortul lui de actualizare, de sincronizare cu cel occidental, romancierul venea cu a doua sa producþie de „gen” ºi semnala o mare crizã în domeniu: „azi, romanul autohton nu mai are cãutare” (Câteva cuvinte despre roman, în „Adevãrul literar ºi artistic“, nr. 918, 10 iulie 1938). El explica acolo ratarea generalã în roman prin faptul cã scriitorii noºtri nu cunosc cele câteva teme capitale pe care le pot frecventa ºi le abordeazã doar întâmplãtor. Pentru el, „Esenþa realismului” (articol din 1965) este viaþã semnificativã exprimatã prin individualitate ºi generalitate umanã. Nu metoda, structura, retorica, dar reducþia (esenþializarea) tematicã a realitãþii curente ar fi între primele obligaþii ale romanului. E neîncrezãtor în actualitatea avangardistã ori modernistã. Înþelege sã meargã încet, ºtiind cã literatura românã este asincronã ºi are de recuperat temeinic. Convingerea sa pare a fi aceea cã cine întârzie ignorând mai are încã de întârziat învãþând. Totul s-a pus pe seama unui histrionism uman ºi artistic înnãscut. G. Cãlinescu se joacã, mereu, într-un fel serios. Ori este grav, constant, în mod ludic. Rãmâne personal doar ca purtãtor de mãºti (personae). Are identitate numai în variate roluri. Identitatea sa se remarcã în diversitate. ªi în divertisment. Scriitorul este purtat de furorul unei continue distracþii. Distracþia este atracþia firii sale.

Romancierul nu s-a putut învãþa liber prea mult. S-a instruit cu forþa, cu cine nu se cuvenea, când literatura n-a mai fost liberã; între dobitoci, vorba personajului sãu reprezentativ, Ioanide; ori între ticãloºi, cu o altã vocabulã, a personajului Petrini, al unui prozator care avea sã facã roman „istoric” din perioada stalinismului autohton. Lui Cãlinescu nu i-a fost uºor sã vadã cã de la duºmani înveþi mai cu seamã ce ºi cum sã nu înveþi. Cât realism estetic tolera societatea totalitarã atotstãpânitoare, cu statul ei dinamic mai ales în a stagna ºi întoarce arta pe dos? Într-o lume cu respiraþia gâfâitã, inspiraþia literarã era, fireºte, chinuitã. În comunism, romanele lui au avut editãri sau reeditãri substanþial autocenzurate ideologic. Prozatorul s-a silit sã refacã atitudinea faþã de clasele prospere. Romanele sale devin acum ediþii pentru (ab)uzul proletar.

Disocierea de modele ºi eclectismul epic personal l-au adus în situaþia de a fi fixat, norocos, nu în seria unor romancieri de concepþie ezitantã, dar intuind mersul literar dincolo de prezent. Cãlinescu romancierul, inegal estetic, maestru al ceremoniilor romanului estetizant, infestat ideologic, pare a fi o verigã ficþionalã tare. Nu este uitat de prozatorii „ªcolii de la Târgoviºte” ºi nici de textualiºtii ºi postmoderniºtii deceniului 9. G. Cãlinescu rãmâne un romancier pentru cunoscãtorii speciei, un prozator „special” exersat în(tru) revizitarea formei ºi substanþei sale literare.

Un început de „experiment”, în cãutarea unei structuri retorice hibdride, articulate extensiv, de un original rafinament, îl oferã Cartea nunþii, 1933. Este un roman – involuntar – hipertextualist, cu referent în hipotextul Daphnis ºi Chloe de Longos, departe, fireºte, mai cu seamã sub raport naratologic, de un hipertext (post?)modern precum Compunere cu paralele inegale de Gh. Crãciun, care reia referinþa livrescã, literarã, a autorului grec. Romanul familiei unor tineri moderni, Jim ºi Vera Marinescu, se þese, în absenþa pãrinþilor, în contrast cu romanul femeilor, mãtuºile Ghenca, Lisandra, Mali, din clanul naturalist al „casei cu molii”; acestea vieþuiesc în virtutea unor tradiþionale ºi defeminizante relaþii de putere. În varianta de uz pentru cititorul comunizat, autorul introduce secvenþe de pamflet ideologic, de clasã, pãtând adânc stofa epicã o naraþiunii afective ºi patetice, în contrazicere cu aceea în registru sarcastic.

       Când a publicat Enigma Otiliei, 1938, s-a vorbit de balzacianism, pentru cã acest model este discutat mereu, în chip de bovarism retro, de Cãlinescu. Dar, înainte de realism critic, reperul potrivit ar fi naturalismul. Întâi pentru cã cele mai multe dintre personaje, cariatide în poetica romanului sãu, sunt tarate. Metoda epicã realist-criticã este aplicatã la o umanitate zolistã de un spirit creator, foarte bun cunoscãtor al poeticilor romanului ºi disponibil a le pastiºa ºi parodia, alternativ ori simultan. Avem aici un caz aparte de sincretism al poeticii prozei. Unul „complet” ºi complex, emulativ, „inter-variantistic”, cãlcând apãsat pe(ste) clasicism, romantism, realism (pre)modern. Obiectivitatea apare jucatã de o pronunþatã, altfel spus personalã, subiectivitate. Nu doar Balzac, deºi el în primul rând, este acum „deconstruit”. Balzac rãmâne pentru G. Cãlinescu paradigma viabilitãþii realismului în prozã, în roman, construit de el dinspre tipologic spre problematic, tematic, moduri discursive, limbaj. Creativitatea derivã ºi aici, ca întotdeauna în cazurile de performanþã literarã, nu din disociativitatea de toate modelele, pentru a propune unul propriu, ci din asociativitatea insolitã, nouã, chiar forþatã, dar pânã la urmã convingãtoare ºi nu fortuitã, a unor modele autarhice, despre care toþi cred cã impun numai clivaje. Balzacianism nu înseamnã apoi nici asocierea la modelul ortodox, într-un mod decreativ ori epigonic. Romanul Enigma Otiliei este exemplar pentru naturaleþea ºi adâncimea cu care izbuteºte sã permitã fuzionarea unor elemente estetice considerate incompatibile: clasice, romantice, realiste, naturaliste ºi moderne.

Prin personaje – Felix, Otilia, Pascalopol, Costache Giurgiuveanu, Stãnicã Raþiu, Aglae Tulea, Simion, Titi, Aurica –, Enigma Otiliei este un roman burghez, deopotrivã premodern, de caractere, ºi modern, de psihologii. Cu detaºare, dar mai ales cu patimã, personajele se reunesc prin ºi mai ales pentru transferul de avere din testamentul celui mai bogat membru al neamului, moº Costache. Prilejul le trezeºte frustrãri ºi dorinþe elementare, mai cu seamã la taraþii clanului Tulea, cu care sunt în contrast tinerii orfani Felix ºi Otilia ori maturul bogat ºi rafinat Pascalopol. Disputa materialã contrasteazã ºi ea cu cea sentimentalã, a ultimelor trei personaje. Taraþii sunt egoiºti ºi cinici în mod rudimentar ori natural. „Eteraþii” civilizaþi, instruiþi, au egotismul ºi cinismul complex, misterios, artificializat de culturã. Morala viciatã a chiverniselii anuleazã orice criteriu etic din comportamentul acestor energii arghirotropice, trãind în clanuri ºi cupluri nerealizate ori eºuate sentimental, pentru cã se vor întemeiate pecuniar. Sentimentele autentice ajung maculate. Iubirea ingenuã dintre Felix ºi Otilia este supusã disoluþiei.

Alãturi de secvenþele de analiza sufleteascã, afectivã, sentimentalã, întâlnim episodul dramatic, scena, secvenþa teatralã, dialogicã. Ele dezvãluie procedee specifice esteticii romanului zolist-naturalist, precum aºa numita „felie de viaþã” sau adâncirea factorilor de ereditate, cu accent în conturarea psihologiei personajelor. Structural, Enigma Otiliei este un roman dialogic, în sensul conceptului de roman, al secolului XIX,  al lui Mihail Bahtin, în care substanþa romanescã se constituie din stereofonia vocilor, locutorilor ºi din amestecul de registre ºi limbaje, apte sã conducã la performanþa stilisticã. Romanul, teatral din proiect, e alcãtuit prin bulversãri, asocieri, telescopaje imprevizibile. Ele converg într-o manierã care impune o relaþie de sociabilitate printr-un cod al scriiturii ºi al lecturii. Romanul deschide, prin concepþie, un joc estetic diabolic cu o realitate angelicã ºi fragilã, mortificatã cu un sarcasm vivace. E dominat de un naturalism sarcastic, zoologic, reificant, în relaþiile de familie sau de clan. Iar, prin extensie, în relaþiile sociale ºi profesionale, la nivelul vieþii comune.

Fragmente din Bietul Ioanide, 1953, apar în regimul burghez, în „Vremea”, 1943, apoi în „Lumea” 1946, „Revista Fundaþiilor Regale”, 1947. Anul urmãtor textul era încheiat. Romanul trece, întâi, prin furcile caudine ale cenzurii editoriale a statului totalitar, apoi prin cele ale criticii monoideologice ºi monopartidiste. Falsa criticã literarã voise o mai severã reducþie ºi falsificare a istoriei, în modalitatea aºa-zisului realism socialist. Romanul produce scandal, la standardele timpului, ºi este retras din librãrii ori din sãlile de lecturã.

Pentru roman, tema este singularã, dacã nu o reaminteºte pe aceea a inteligenþei, propusã de M. Eliade. G. Cãlinescu scrie romanul creatorului de geniu, dar într-o lume a ratãrii creatoare generalizate, din suficienþã profesionalã ºi moralã. Ioanide e un Meºter Manole anturat de ucenici nepricepuþi ºi vanitoºi. Grotescul neputinþei umane e dominant, cu excepþia creatorului personaj, arhitectul Ioanide. Îl includem între excepþii ºi pe romancier, virtuos al palimpsestului de structuri, discursuri, registre narative, stiluri, care face concomitent un roman particular ºi general. Personajele pornesc de la modele vii, act necesar în desantul artistic. Romanul este unul „cu cheie”, dar cheia, deºi expusã, rãmâne secretã. Doar romancierul, ca organizator ºi dezorganizator al lumii ficþionale, ºtie cum sã uzeze de ea. El deschide uºile duble ale referinþei reale ºi epice, povestirii ºi diegezei. Ioanide vede idei ºi forme estetice ideale. Are nevoie de realitate, pentru a pleca de la ºi din ea, spre arta care e lumea ºi viaþa deplinã. ªi omul e ideal, într-o umanitate idealã. Lumea realã e respinsã, deopotrivã cu oamenii comuni. De aici vine mizantropia sa orientatã elitist. Deviza lui Ioanide este totul sau  nimic. El este un idealist absolutist. κi „face”, în lumea ficþiunii, cea mai bunã din lumile (realitãþile) posibile. El este romantic, pe de o parte, în antiteza sublim-grotesc, iar, pe de altã parte, integreazã grotescul în sublim.  Ioanide devine fiinþa barocã, oximoronicã, un geniu bufon.

Genialul arhitect Ioanide face totul ca sã nu-ºi condiþioneze voinþa de constructor nici mãcar de istorie. Vrea sã rãmânã omul peste ºi nu sub vremuri, între (peste) oameni ºi nu alãturi de ei. Þine sã-ºi edifice destinul ºi nu sã prãbuºeascã în el, sã dureze peste tragicul depãºit de o ironie a înþelegerii, înþelepciunii, în definitiv a creaþiei. Toþi ceilalþi sunt apãsaþi de limite precum originea socialã, formaþia umanã, moralã ºi profesionalã, care îi opresc ca sã izbuteascã în competiþia socialã. Personajele cu destine ridicole sau tragice, duble marionete fãþarnice ale raþionalului ºi iraþionalului, sunt (con)strânse între vocaþii ºi aspiraþii intelectuale, culturale ºi politice, tulburi ºi nehotãrâte.  

Romanul reinterpreteazã realitatea istoricã, dar ºi pe cea a literaturii. El este centrat pe reflexivitatea vie a unor conºtiinþe umorale abil individualizate, marcate, din perspectivã auctorialã, de umorul semnificaþiilor. Evenimentele decurg din conºtiinþã ºi, mai cu seamã, din (dis)cursul acesteia.

G. Cãlinescu reformeazã realitatea, pe care o poate asuma critic ºi estetic. Nu metaromanescul este intens sesizabil aici, ci meta-esteticul. Se cunoaºte faptul cã G. Cãlinescu  era un contestatar al disciplinei esteticii, pe care o trecea în sarcina criticii ºi a istoriei literare. Iatã cã el transferã estetica ºi în poetica literaturii de ficþiune. Esenþa realitãþii se gãseºte astfel în viaþa esteticã. Iar naturalismul, exersat mai ales în romanul anterior, sarcastic, zoologic, reificant, cum am menþionat, este reactivat acum la nivelul vieþii pretenþioase, din unghi intelectual ºi cultural.

       Scrinul negru, 1960, fusese început în 1954. E anul în care scriitorul cumpãrã din Talciocul bucureºtean un scrin, unde descoperã actele cazaniere ale unei burgheze. Documentaþia întâmplãtoare, orientându-l spre naraþiunea factualã, autenticistã, îl ispiteºte pe estet spre romanul pretextual nonfictiv. Din prudenþã ºi zel cultural colaboraþionist, romanul este dat la lecturã editurii ºi forurilor politice. Autorul întreþine cu ele un lung dialog, concretizat printr-o profundã autocenzurã ideologicã. În mod declarat, el se preface a o califica drept ameliorare esteticã, dupã „regulile artei, fãrã compromis”. Dirijat de contextul istoric, romanul nonfictiv va fi pus în ramele groase, mai late decât tabloul, ale realismului socialist. Lumea proletarã, totodatã utopicã ºi realã, îl face publicabil. Ea îl menþine în circuitul lecturii ºi comentariilor de presã. Întâmpinãrile „critice”, ideologice, îl considerã, cu unele abateri, în ansamblu, pe drumul cerut. Ultimul roman, scris la (auto!)comandã de partid, pare o operã de raliere ideologicã a unui creator cu origine obscurã ºi devenire dificilã, dar meritocraticã, aflat într-o luptã pentru a-ºi menþine locul sub vremuri potrivnice personalitãþii. Un scriitor cu originea sa, ajuns la vârful domeniului profesional, este acum un elitist decis sã se „democratizeze”. El face o miºcare de „decapitare” ºi ar vrea sã o (di)simuleze. Obþine o libertate de existenþã ºi de creaþie minimalã, atât cât sã nu se sufoce prea repede. Au apãrut relatãri anecdotice, cu suport real, despre replicile sale „distrugãtoare” la adresa culturnicilor. Dar aceºtia, spirite rudimentare, le provocau ºi le întreþineau, în culise, ei înºiºi. Procedau astfel ca o variaþie familiarã la grotescul sublim impus în mod public. Cãlinescu nu se supusese ideologic nici democraþiei burgheze,  dar încerca sã mimeze supunerea faþã de cea proletarã. ªi tot mimând, a început sã emuleze cu falsul. De la artificiul estetic cade în artificiul ideologic. Ioanide mai are aici doar o conºtiinþã a geniului care se supune nu ucenicilor în profesie, ci unui maestru al ideologiei proletare absolute ca Dragavei. Ioanide înþelege cã nu are decât „sã se supunã cu modestie directivelor lui Dragavei”, pentru a se elibera de orgoliu. Geniul ajunge umilit de imposturã. E salvat numai aparent de bufonadã, nici aceasta liberã. Arta nu mai deformeazã liber realitatea. O face la comandã. Pierzând realitatea, se pierde ºi pe ea însãºi.

Citim romanul unui exersat tipologist, care îºi dã aici mãsura în biografia femininã a Caty-ei Zãnoagã, pentru ca în rest sã deraieze stupefiant, într-un fel de tulbure ºi suspect antistil portretistic ºi discursiv. Romancierul adoptã viziunea ideologicã, violentã, falsã, a luptei de clasã. Falsificã adevãrul trecut ºi prezent despre moºierime ºi burghezie. Grotescul de partid nu mai este acum cel artistic. Minciuna nu mai funcþioneazã ca minciunã, dar ca adevãr istoric. Or, G. Cãlinescu ºtia cã artisticul nu e condiþionat nici de istorie. Labilitatea eticã l-a determinat sã fie inconsecvent în susþinerea esteticului. Sã reamintesc cã, la el, esteticul mai fusese amestecat, primejdios pentru artã, ºi cu sociologicul. Poate cã determinismul totalitar a fost primit de el tot prin determinismul sociologic? De la conformism burghez la conformism proletar nu i s-a mai pãrut o distanþã de neparcurs pentru parcursul, oricum ameninþat, al vieþii. O burghezo-moºierime e decimatã social, umilitã în aspiraþia sa pentru civilizaþie umanã, ucisã lent ori violent de o istorie tragicã, printr-o rãsturnare produsã de o aventurã absurdã ºi anomicã, privegheatã de maliþia lui Ioanide. El devine geniul sclav al acestei istorii ºi al oamenilor ei, care îl umilesc ºi pe el ºi-l supun aceleiaºi probe dure, acceptate: cine nu ignorã tragicul ºi nu-l depãºeºte prin comedia umanã izbãvitoare nu meritã sã supravieþuiascã, pentru cã nu mai are ce sã (com)promitã.     

 Proza cu referenþialitate istoricã, subiecte ºi teme diferite sau complementare, din Trei nuvele, 1949 („Iubita” lui Bãlcescu, Catinà damnatul, Noi vrem pãmânt), este scrisã în manierã reconstitutivã, pedagogicã, moralistã ºi liricã. Ea pare remarcabilã, fie ºi printr-o anumitã decenþã literarã, prin comparaþie cu un Camil Petrescu, nuvelistul, în contextul începutului realismului socialist.