•Eu care cred că tot ce fac ţine de acelaşi domeniu – este un domeniu al poeziei care înglobează cu generozitate proza, teatrul şi pictura – o pasiune veche care acum pare o copilărie întârziată dar prin copilărie înţeleg bucuria jocului, bucuria descoperirii lumii prin culoare şi trebuie să spun că asta mă ţine tânăr. Nu vreau să mă gândesc, nici nu vreau să mă încrâncenez într-un singur lucru.

La început, sigur, este o anumită timiditate şi teama de a nu veni cu lucruri imperfecte. Dacă în alte domenii sunt într-o fază avansată şi în pictură acum am ajuns la o fază cu care pot să mă prezint.

•Cuvintele nu au contur şi nu le vezi. Punând culoare pe pânză, descoperi conturul lucrurilor şi intri într-un univers concret şi pipăibil.

•Din şcoala primară eram bun la desen, pe urmă am luat-o în altă direcţie dar mâna a continuat să deseneze, să pipăie lumea. Această activitate îmi face bine pentru că mă relaxează, îmi ţine conştiinţa vie.

•Eu mă consider în primul rând un iubitor de pictură care, din când în când, face şi el semne de carte. Pictura pentru mine este o stare de emoţie.

•Aş vrea ca pânzele mele să fie considerate ca nişte poeme pictate. Într-o vreme am făcut şi picturi cu poezie, spaţiul dintre forme includea cuvintele.

•Acum sunt aproape de un realism magic.

•Titlurile joacă un rol important, câteodată sunt versuri şi uneori sunt un întreg poem.

•Obiectele cred că vin pe pânză cu un anumit halou şi care poate fi magic, ca fiinţele, au aceeaşi aureolă. Aceasta uneori se vede, uneori nu se vede dar ne dă senzaţia că lumea este cu mult mai bogată decât suntem noi obişnuiţi să o vedem. Artiştii contribuie la bogăţia lumii. Ei descoperă spaţiile dintre vorbe şi lucruri şi aduc acea vibraţie care poate fi numită bucurie sau fericire.

•Atunci când pictez mă simt foarte bine. Pictura înseamnă o descătuşare, în timp ce poezia, proza sau critica înseamnă totuşi o veselie şi, ca veselie, presupun o anumită obligaţie. Deci pictura o fac de bunăvoie. Nimeni nu ne obligă să fim nici scriitori, nici poeţi, nici dramaturgi, nici pictori. Trebuie să existe pornirea să lucrezi în sfera inefabilului…

•N-am avut timp să mă fac pictor dar nici nu m-am lăsat de tot – iarăşi din lipsă de timp… Poezia din cuvinte nu se vede, în timp ce aceea aşternută pe pânză te izbeşte cu concreteţea ei şi e ca o durere imediată…

Ceea ce aş putea mărturisi este bucuria copilărească a întâlnirii cu o materie care trebuie să fie a mea – mi-ar plăcea să cred că nu mi-a scăzut definitiv – şi largul în care mă simt uneori, în osteneala complementară a culorii.

•În vitrină se află un braţ de cărţi de care m-am eliberat iar pe pereţi, 0,0005 ari sub formă de vopsele, oxizi şi pigmenţi de pământ. Un pământ feruginos. Mă prezint, deci, în faţa d-voastră liric şi arabil, brăzdat de contradicţia dintre două arte care se ceartă numai ca să se împace.

•Am vrut să fac în pictură ceva care să nu semene cu vorbirea, ceva care să fie altceva şi să-mi dea şi mie sentimentul că mă odihnesc pe un câmp.

•Evadarea din universul scriitorului este o amăgire a mea. În pictura mea se văd obsesiile din literatura mea. Pânzele mele au un substrat de poezie, fatalitate de care nici nu vreau să scap.

•Nu m-am putut lăsa de scris, iar stânga mea nici de pictură. Pictez cu stânga pentru că sunt stângaci.

•Încercările mele sunt şi un omagiu adus plasticii româneşti de la care am învăţat mereu dezinteresat, cu sinceritatea cu care te îndrăgosteşti de iubita altuia. Avantajul meu în domeniu este că nu am ce uita. Nu mă obsedează sfaturile maestrului şi pot sări dintr-o dată la ce vreau să spun. Dezavantajul e că nu sunt niciodată sigur când un tablou e terminat sau nu. Pot picta la infinit o pânză, că niciodată nu mi se pare gata. Asta este şi deosebirea dintre pictura şi literatura mea. În literatură am intuiţia exactă a lucrului terminat. Şi în teatru, de exemplu lucrez cu tablouri dar ştiu să sporesc tabloul la timp, dar dacă un personaj se încăpăţânează să se lungească, îi iau replica din gură şi scriu în paranteză moale.

•Ca şi poezia, şi lucrul cu culorile şi lumina îţi dă senzaţia infinitului.

•Starea de eboşe, notarea bruscă a unui gând plastic cu halouri de alb în jur nu înseamnă o grabă, înseamnă mila mea în faţa unei stări de spirit. Mi-e milă să o omor revenind asupra unui gest spontan.