Un titlu precum Copilul de foc, conferit unui roman pe care urma tocmai să-l răsfoiesc, mi-a reactivat instantaneu în memorie, un altul similar, şi-anume, „Copilul care fierbe în mămăligă“, cum se intitulează în traducerea românească a Norei Iuga, cartea Aglajei Veterany, apărută acum câţiva ani la noi. Ca problematică şi formulă prozastică, între cele două volume menţionate, nu se pot invoca nici un fel de similitudini.

Romanul Copilul de foc de Mirela Stănciulescu (Ex. Ponto, Constanţa - 2001, 200 pag.) l-am putea considera o reală surpriză a momentului literar, în privinţa a ceea ce înseamnă un debut editorial de excelenţă. O succintă „Prefaţă“ semnată de criticul literar Alex. Ştefănescu ne edifică însă asupra unui fapt de care cititorul potenţial putea să aibă sau nu cunoştinţă, dar care se dovedeşte de semnificativă relevanţă când e vorba de un debut cu un roman de o asemenea valoare: „După ce şi-a folosit talentul literar pentru a reconstitui în spaţiul culturii române creaţii valoroase ale unor autori străini - scrie cunoscutul critic literar - Mirela Stănciulescu a hotărât să se prezinte în faţa cititorilor cu un roman propriu, Copilul de foc, care are toate şansele să-i cucerească pe critici şi să devină în acelaşi timp un best-seller .“ Exprimându-se apoi despre tema fundamentală din romanul pe care-l prefaţează, temă dezvoltată în textul romanesc de aproximativ 200 de pagini, a cărui acţiune este centrată pe relaţiile dintre cuplul Matei Visarion şi Roxana Calinderu, acelaşi critic literar îi consacră romanului la rubrica „Reacţii imediate“, din revista România literară, nr. 10, din 16 martie 2007, pag.6, o cronică literară cu titlul „Un roman refuzat de Editura Cartea Românească“. În cronica sa, Alex. Ştefănescu dezvoltă şi accentuează, în principal, aprecierile şi judecăţile de valoare din „Prefaţă“, susţinute, argumentate cu exemple pe deplin edificatoare din „realitatea“ textului romanesc.

Pentru un cititor-meloman, romanul Copilul de foc se oferă ca o scriere polifonică. Asemenea unei ample şi răscolitoare simfonii, în care, prin conţinut şi scriitură, fiecare detaliu este receptat ca un „semn“ în sine, dar şi în conexiune, în relaţionare cu mulţimea de detalii în ansamblul relevării lor, al receptării şi „procesării“ lor, într-un mod lucid-afectiv şi cu atât mai captivant, mai profund congnitiv. Cu atât mai mult, cu cât problematica abordată de romancieră este de-o acută actualitate, de o dramatică actualitate, chiar în aceşti ani în care ne este dat să existăm. Această actualitate este sugerată şi de configurarea imaginii de pe prima copertă a cărţii: însemnul e-mailului, iar în fundal, într-un orizont „tainic“, siluetele unui cuplu în care cititorul îşi va imagina pe cei doi protagonişti ai romanului: „un mare muzician, Matei Visarion, aflat la apogeul carierei sale, împovărat de propriul lui succes, şi o femeie mai tânără decât el (totuşi nu foarte tânără), Roxana Calinderu, care a visat cândva să devină pianistă, dar care s-a resemnat de-a lungul anilor să ducă o viaţă ternă (...)“, scrie Alex. Ştefănescu. (Coperta: Mihaela Şchiopu).

Textul romanului Copilul de foc este conceput, încă din primele pagini, în modalitate contrapunctică. Mai întâi prin relevarea scenei pe care şi-o imaginează personajul Grigore Micu, informatician, la o firmă condusă de o doamnă cu nume predestinat parcă, anume Ropot. Şi, într-un mod contrapuctic: „Roxana Calinderu îşi imaginase de multe ori scena. / Un podium sobru, luminat difuz. Pianul alb în centru şi ea îmbrăcată în alb, singură cu pianul. Sala pustie. Dar pe măsură ce se desfăşura muzica, începea să intre lumea în sală, în linişte“. Astfel de „notaţii“ reactivează în memoria cititorului - meloman câteva reflecţii beethoweniene prin care marele „surd“ de la Bonn ne comunica ceea ce el însuşi trăia şi simţea, anume că, parafrazându-l, muzica este o ştiinţă, pentru că are legi şi principii matematice, este o artă, pentru că se adresează sufletului, muzica este o relevaţie mai înaltă decât filosofia, pentru că-l transpune pe om în alte sfere, într-o lume ideală, spre care aspiră prin esenţa sa spirituală. Într-un anume peisaj şi într-o anumită împrejurare, cuplul Matei Visarion - Roxana Calinderu „Stăteau rezemaţi unul de altul, în aerul rece de iarnă, ţinându-se strâns de mână.

—Suntem în cealaltă lume! rosti Roxana Calinderu, cu glas încă răguşit. De atâtea ori mă plângeam că nu pot ieşi din lumea reală şi să pătrund în cealaltă lume, unde pot fi cu tine! Acum, în această clipă pe care aş vrea s-o eternizez, sunt cu tine în cealaltă lume! Noi doi nu ducem o viaţă dublă, duplicitară; noi ducem împreună o altă viaţă!“ (p. 96). Roxana Calinderu, absolventă de Conservator, pianistă, a renunţat la a deveni artistă muziciană, chiar după ce l-a ascultat pentru prima dată într-un recital la pian, pe Matei Visarion, repatriat, după 1990. Roxana urmează apoi Facultatea de Informatică, iar după absolvire lucrează la Vamă, apoi la firma doamnei Ropot, ca informaticiană, intrată în lumea lui Grigore Micu, un obsedat al detectivisticii. Acţiunea romanului Mirelei Stănciulescu este consistentă epic, se derulează uneori în mod imprevizibil ca însăşi „lumea reală“, anostă în fond, dar căreia prea puţini indivizi se pot sustrage. Mecanismele narative puse în funcţiune de romancieră sunt ingenios utilizate, iar prezenţa personajelor, chiar şi a celor episodice, ori chiar fulgurante, precum să zicem, doamna Gaby ori doamna Ivanovici, în derularea acţiunii îşi au cu toată noima, semnificaţia lor, într-un discurs narativ-complex, dezvăluind multiplele faţete ale „lumii“ actuale. Deşi „epistolele“ sunt detectate printr-o grosolană şi imorală fraudă pe internet de către Grigore Micu, dintre Matei Visarion şi Maria Calinderu, textul lor, înserat în paginile romanului, fără ca detectivul impostor să le poată descifra şi pătrunde profunda trăire spirituală a celor doi protagonişti, cunoaşterea acestora de către cititorul-meloman înseamnă accesul lui în cealaltă lume, înseamnă o altă viaţă, relevată prin aceste texte. În „lumea reală“ evoluţia unui personaj ca Grigore Micu, care se căsătoreşte în cele din urmă cu Agatha Bold, respingând-o pe naiva Iustina care apăruse cu un copil zămislit cu el, într-o astfel de „lume reală“ o astfel de evoluţie este, pare oarecum normală. Într-o astfel de paradigmă, în aceeaşi „lume reală“ se situează însă „statutul“ Roxanei Calinderu, ca mamă a băiatului Mihnea, zămislit cu Marian Vişoiu, într-un context cu totul schimbat.

Despre un „copil de foc“ se aminteşte în câteva locuri, de către Roxana, în acţiunea romanului. Spre final însă, sintagma revine într-un dialog, desfăşurat în maşină, între Matei şi Roxana. „Introduse un compact disc în combina maşinii. (...) Acordurile grave şi solemne alternau, în mod neaşteptat şi graţios, cu fraze jucăuşe sau delicate, într-un amalgam fermecător, care îi tăia respiraţia. —Ce-i asta? îl întrebă ea pe Matei. (...) — Este cadoul meu pentru tine. O piesă pe care am scris-o în această vară şi pe care am înregistrat-o în Italia. Se numeşte „Copilul de foc“. Pentru o clipă, o clipă atât de fugară încât senzaţia de irealitate părea să o absoarbă din nou, Roxana Calinderu zări în faţa ochilor figura unui copil cu părul roşu, îmbrăcat tot în roşu, zâmbind şugubăţ.

—Suntem în cealaltă lume, murmură ea, mirată, în lumea în care îmi doream atât de mult să fiu cu tine!

Întinse mâna şi îi mângâie degetele încleştate pe volan. Matei o privi întrebător şi îi citi în ochi încuviinţarea.“ (p.198).

Cititorul-meloman va fi mereu tentat, intrând în posesia romanului „Copilul de foc“ de Mirela Stănciulescu, să reia deseori textul acestei opere literare, integral, fragmentar, secvenţial, asemeni cum procedează cu discul pe care are imprimată Simfonia VII de Beethowen, să trăiască intens citind şi recitind un astfel de text romanesc, multiplicându-i reprezentările, impresiile multiple. Chiar dacă finalul legăturilor indefinibile dintre cei doi, Matei Visarion şi Roxana Calinderu, ne este relevat de către cuplul Grigore Micu şi Agatha Bold, aflat într-o capelă, la căpătâiul muzicienilor.“