Un titlu precum Copilul de foc, conferit unui roman pe care urma tocmai sã-l rãsfoiesc, mi-a reactivat instantaneu în memorie, un altul similar, ºi-anume, „Copilul care fierbe în mãmãligã“, cum se intituleazã în traducerea româneascã a Norei Iuga, cartea Aglajei Veterany, apãrutã acum câþiva ani la noi. Ca problematicã ºi formulã prozasticã, între cele douã volume menþionate, nu se pot invoca nici un fel de similitudini.

Romanul Copilul de foc de Mirela Stãnciulescu (Ex. Ponto, Constanþa - 2001, 200 pag.) l-am putea considera o realã surprizã a momentului literar, în privinþa a ceea ce înseamnã un debut editorial de excelenþã. O succintã „Prefaþã“ semnatã de criticul literar Alex. ªtefãnescu ne edificã însã asupra unui fapt de care cititorul potenþial putea sã aibã sau nu cunoºtinþã, dar care se dovedeºte de semnificativã relevanþã când e vorba de un debut cu un roman de o asemenea valoare: „Dupã ce ºi-a folosit talentul literar pentru a reconstitui în spaþiul culturii române creaþii valoroase ale unor autori strãini - scrie cunoscutul critic literar - Mirela Stãnciulescu a hotãrât sã se prezinte în faþa cititorilor cu un roman propriu, Copilul de foc, care are toate ºansele sã-i cucereascã pe critici ºi sã devinã în acelaºi timp un best-seller .“ Exprimându-se apoi despre tema fundamentalã din romanul pe care-l prefaþeazã, temã dezvoltatã în textul romanesc de aproximativ 200 de pagini, a cãrui acþiune este centratã pe relaþiile dintre cuplul Matei Visarion ºi Roxana Calinderu, acelaºi critic literar îi consacrã romanului la rubrica „Reacþii imediate“, din revista România literarã, nr. 10, din 16 martie 2007, pag.6, o cronicã literarã cu titlul „Un roman refuzat de Editura Cartea Româneascã“. În cronica sa, Alex. ªtefãnescu dezvoltã ºi accentueazã, în principal, aprecierile ºi judecãþile de valoare din „Prefaþã“, susþinute, argumentate cu exemple pe deplin edificatoare din „realitatea“ textului romanesc.

Pentru un cititor-meloman, romanul Copilul de foc se oferã ca o scriere polifonicã. Asemenea unei ample ºi rãscolitoare simfonii, în care, prin conþinut ºi scriiturã, fiecare detaliu este receptat ca un „semn“ în sine, dar ºi în conexiune, în relaþionare cu mulþimea de detalii în ansamblul relevãrii lor, al receptãrii ºi „procesãrii“ lor, într-un mod lucid-afectiv ºi cu atât mai captivant, mai profund congnitiv. Cu atât mai mult, cu cât problematica abordatã de romancierã este de-o acutã actualitate, de o dramaticã actualitate, chiar în aceºti ani în care ne este dat sã existãm. Aceastã actualitate este sugeratã ºi de configurarea imaginii de pe prima copertã a cãrþii: însemnul e-mailului, iar în fundal, într-un orizont „tainic“, siluetele unui cuplu în care cititorul îºi va imagina pe cei doi protagoniºti ai romanului: „un mare muzician, Matei Visarion, aflat la apogeul carierei sale, împovãrat de propriul lui succes, ºi o femeie mai tânãrã decât el (totuºi nu foarte tânãrã), Roxana Calinderu, care a visat cândva sã devinã pianistã, dar care s-a resemnat de-a lungul anilor sã ducã o viaþã ternã (...)“, scrie Alex. ªtefãnescu. (Coperta: Mihaela ªchiopu).

Textul romanului Copilul de foc este conceput, încã din primele pagini, în modalitate contrapuncticã. Mai întâi prin relevarea scenei pe care ºi-o imagineazã personajul Grigore Micu, informatician, la o firmã condusã de o doamnã cu nume predestinat parcã, anume Ropot. ªi, într-un mod contrapuctic: „Roxana Calinderu îºi imaginase de multe ori scena. / Un podium sobru, luminat difuz. Pianul alb în centru ºi ea îmbrãcatã în alb, singurã cu pianul. Sala pustie. Dar pe mãsurã ce se desfãºura muzica, începea sã intre lumea în salã, în liniºte“. Astfel de „notaþii“ reactiveazã în memoria cititorului - meloman câteva reflecþii beethoweniene prin care marele „surd“ de la Bonn ne comunica ceea ce el însuºi trãia ºi simþea, anume cã, parafrazându-l, muzica este o ºtiinþã, pentru cã are legi ºi principii matematice, este o artã, pentru cã se adreseazã sufletului, muzica este o relevaþie mai înaltã decât filosofia, pentru cã-l transpune pe om în alte sfere, într-o lume idealã, spre care aspirã prin esenþa sa spiritualã. Într-un anume peisaj ºi într-o anumitã împrejurare, cuplul Matei Visarion - Roxana Calinderu „Stãteau rezemaþi unul de altul, în aerul rece de iarnã, þinându-se strâns de mânã.

—Suntem în cealaltã lume! rosti Roxana Calinderu, cu glas încã rãguºit. De atâtea ori mã plângeam cã nu pot ieºi din lumea realã ºi sã pãtrund în cealaltã lume, unde pot fi cu tine! Acum, în aceastã clipã pe care aº vrea s-o eternizez, sunt cu tine în cealaltã lume! Noi doi nu ducem o viaþã dublã, duplicitarã; noi ducem împreunã o altã viaþã!“ (p. 96). Roxana Calinderu, absolventã de Conservator, pianistã, a renunþat la a deveni artistã muzicianã, chiar dupã ce l-a ascultat pentru prima datã într-un recital la pian, pe Matei Visarion, repatriat, dupã 1990. Roxana urmeazã apoi Facultatea de Informaticã, iar dupã absolvire lucreazã la Vamã, apoi la firma doamnei Ropot, ca informaticianã, intratã în lumea lui Grigore Micu, un obsedat al detectivisticii. Acþiunea romanului Mirelei Stãnciulescu este consistentã epic, se deruleazã uneori în mod imprevizibil ca însãºi „lumea realã“, anostã în fond, dar cãreia prea puþini indivizi se pot sustrage. Mecanismele narative puse în funcþiune de romancierã sunt ingenios utilizate, iar prezenþa personajelor, chiar ºi a celor episodice, ori chiar fulgurante, precum sã zicem, doamna Gaby ori doamna Ivanovici, în derularea acþiunii îºi au cu toatã noima, semnificaþia lor, într-un discurs narativ-complex, dezvãluind multiplele faþete ale „lumii“ actuale. Deºi „epistolele“ sunt detectate printr-o grosolanã ºi imoralã fraudã pe internet de cãtre Grigore Micu, dintre Matei Visarion ºi Maria Calinderu, textul lor, înserat în paginile romanului, fãrã ca detectivul impostor sã le poatã descifra ºi pãtrunde profunda trãire spiritualã a celor doi protagoniºti, cunoaºterea acestora de cãtre cititorul-meloman înseamnã accesul lui în cealaltã lume, înseamnã o altã viaþã, relevatã prin aceste texte. În „lumea realã“ evoluþia unui personaj ca Grigore Micu, care se cãsãtoreºte în cele din urmã cu Agatha Bold, respingând-o pe naiva Iustina care apãruse cu un copil zãmislit cu el, într-o astfel de „lume realã“ o astfel de evoluþie este, pare oarecum normalã. Într-o astfel de paradigmã, în aceeaºi „lume realã“ se situeazã însã „statutul“ Roxanei Calinderu, ca mamã a bãiatului Mihnea, zãmislit cu Marian Viºoiu, într-un context cu totul schimbat.

Despre un „copil de foc“ se aminteºte în câteva locuri, de cãtre Roxana, în acþiunea romanului. Spre final însã, sintagma revine într-un dialog, desfãºurat în maºinã, între Matei ºi Roxana. „Introduse un compact disc în combina maºinii. (...) Acordurile grave ºi solemne alternau, în mod neaºteptat ºi graþios, cu fraze jucãuºe sau delicate, într-un amalgam fermecãtor, care îi tãia respiraþia. —Ce-i asta? îl întrebã ea pe Matei. (...) — Este cadoul meu pentru tine. O piesã pe care am scris-o în aceastã varã ºi pe care am înregistrat-o în Italia. Se numeºte „Copilul de foc“. Pentru o clipã, o clipã atât de fugarã încât senzaþia de irealitate pãrea sã o absoarbã din nou, Roxana Calinderu zãri în faþa ochilor figura unui copil cu pãrul roºu, îmbrãcat tot în roºu, zâmbind ºugubãþ.

—Suntem în cealaltã lume, murmurã ea, miratã, în lumea în care îmi doream atât de mult sã fiu cu tine!

Întinse mâna ºi îi mângâie degetele încleºtate pe volan. Matei o privi întrebãtor ºi îi citi în ochi încuviinþarea.“ (p.198).

Cititorul-meloman va fi mereu tentat, intrând în posesia romanului „Copilul de foc“ de Mirela Stãnciulescu, sã reia deseori textul acestei opere literare, integral, fragmentar, secvenþial, asemeni cum procedeazã cu discul pe care are imprimatã Simfonia VII de Beethowen, sã trãiascã intens citind ºi recitind un astfel de text romanesc, multiplicându-i reprezentãrile, impresiile multiple. Chiar dacã finalul legãturilor indefinibile dintre cei doi, Matei Visarion ºi Roxana Calinderu, ne este relevat de cãtre cuplul Grigore Micu ºi Agatha Bold, aflat într-o capelã, la cãpãtâiul muzicienilor.“