Este din ce în ce mai îngrijorătoare dezertarea unor tineri intelectuali (?) de azi în ghearele ideologicului. Semnalează Liviu Ornea, în Observator cultural (nr. 742/ 2014), până unde poate duce, în cazul lui Costi Rogozanu, fanatismul ideologic de stânga: „De obicei, mă amuză concluziile, sentinţele deja previzibile la care acesta ajunge de oriunde ar pleca. Dar fragmentul de mai jos, apărut într-un comentariu recent de pe Voxpublica, nu m-a mai amuzat deloc, dimpotrivă. «Mă uitam zilele astea la cearta titanilor Pleşu-Beligan, monumente culturale bla-bla. Ca de obicei, arta e undeva în altă parte, arta aia adevărată care mai şi interferează cu vieţile noastre, nu arta de acvariu. Singurul fenomen care mă interesează în zona teatrală este cel propus de grupul închegat de Schwartz-Michailov. Piese de teatru rezultate din documentare atentă, punere în scenă a mărturiei, rezultate mai mult decît interesante. Asta e artă adevărată, restul bibelouri prăfuite, branduri artistice care nu mă interesează cîtuşi de puţin. Aşa că poate mai prindeţi cîte o piesă din serie zilele astea, au o stagiune a Teatrului Istoriilor Recente (TIR)». (…)　Nu mă mai miră persiflarea, de foarte sus, din polul plus, a «culturii mari» şi a reprezentanţilor săi. E monedă curentă, un fel de exerciţiu eliberator de ucidere ritualică a tatălui. Deşi, cam mulţi taţi ucid Rogozanu şi unii amici ai lui înainte de a produce şi ei, eliberaţi, ceva notabil. // Nu am nimic de comentat nici despre preferinţele lui Rogozanu pentru teatrul angajat politic făcut de Mihaela Michailov şi David Schwartz şi, în general, pentru arta «cu tendinţă». Demersul acestor artişti e motivat, porneşte dintr-o preocupare reală faţă de problemele actuale care merită şi reclamă o reflectare directă în artă, nu mediată, prin ricoşeu. Şi, oricum, despre valoarea artistică a producţiilor respective se vor pronunţa oamenii de teatru, criticii literari, de artă – nu ideologii. // Tulburătoare pentru mine sînt însă lejeritatea cu care Rogozanu decretează că asta e singura formă valabilă de artă, siguranţa cu care aruncă pe raftul cu bibelouri prăfuite, unul situat chiar în vecinătatea lăzii de gunoi a istoriei, pe Sofocle, Shakespeare, Cehov, Beckett şi Ionesco, la grămadă. Le arde tuturor un dos de palmă de nici nu se văd. Nu cred că e vorba doar despre o prostie provocatoare, ca în orice manifest literar avangardist, sau de o dovadă de infantilism – şi exact asta mă cam sperie. Rogozanu e un tînăr instruit care citeşte mult şi are chiar o emisiune TV, în care recomandă cărţi, un tînăr pe care nici un Jdanov nu-l mai obligă să creeze într-un anume fel şi să excludă din artă tot ceea ce nu se potriveşte în tiparul partinic. // Dacă unul ca el gîndeşte aşa, «de bunăvoie şi nesilit de nimeni», cu o minte mutilată de ideologie, atunci cum ar arăta societatea la care visează el şi cei cu idei apropiate, tineri care scriu frecvent despre schimbarea sistemului social (fără să spună limpede ce-ar vrea să pună în loc)? E drept, deocamdată, Rogozanu nu cere interzicerea prăfuiţilor, spune doar că pe el nu-l interesează «cîtuşi de puţin». Dar oare e atît de greu de făcut pasul de la un «pe mine nu mă interesează», izvorît din ferme convingeri ideologice, la un foarte normativ «pe nimeni nu trebuie să intereseze»?“.