| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Aniversare 65Nicolae Petre VrânceanuSă nu te temi Un copac se teme de secure, dar codrului mare nici nu-i pasă, rădăcinile vor naşte iar pădure chiar după a flăcărilor coasă. Poţi să fereci râurile, în dungă să le-nchizi în ziduri şi în fiare? Încercaţi să-opriţi apa să curgă Către fluvii şi-apoi către mare! Omule să nu te temi de moarte, ai copii lăstari, ai rădăcini, viaţa lor va curge mai departe, dincolo de teamă şi-ngrădiri. Pragul Trecem în imperiul umbrelor fugare, inimile noastre ning, zăpezi în soare, cum se şterg în zare păsări călătoare lăsând doar cenuşa norilor pe mare. Ne veghează drumul rece astrul nopţii zugrăvind pe feţe stranie lumină. Ne oprim o vreme înaintea porţii, pragul să i-l trecem ca-ntr-o apă lină. Soluţia Neputincios, piciorul nu m-ascultă spre-un ideal ce luminos aşteaptă, nu mă îmbie viclenia luptei ci înfruntarea în gândire, dreaptă. Ştiu că mai multe feţe nevăzute Zeiţa Şiva poate să ne-arate... Şovăi mereu, spre care din redute alt pas să fac, spre viaţă nu spre moarte. Şi rătăcesc mergând la întâmplare... Deasupra-i cerul coaja unei pâini iar jos, tribunele principiale cu oratori frenetic dând din mâini. Ah, nu găsesc soluţia secretă acestui veac bolnav şi decrepit, nu pot s-accept minciuna purulentă să devoreze osul preasfinţit al fostelor cohorte de eroi ce-au devenit prin veac popor şi ţară. Nu cred c-a fost cândva atât noroi să îi apese trist şi să îi doară. Iar noi? Un soi de şchiopi şi rătăciţi, cuprinşi de-o-nceţoşată amnezie, parcă de creiere suntem sleiţi şi vieţuim doar sub anestezie. Câmpia-scut O vară cum aici nu a mai fost călătoreşte pe aripi de rouă, lumina ei nu are preţ de cost, deşi pe câmp cu bani de aur plouă. Mai trece-un anotimp, urmează altul, cum râul vieţii-n zare, fumegos îşi duce valurile sub înaltul ce-adânc vibrează-n fluiere de os... Aş crede că-i o veşnică surpare a unei lumi în alta lunecând, câmpia ţării scut în nemişcare mai ţine piept tăcută aşteptând. Înaintea Judecăţii Osificaţi, sclerozaţi, descărnaţi de vise, ne pregătim pentru groapa comună a Istoriei, schelete, fantome, moroi ai noului val de glacialitate ori ai încălzirii globale, apocalipse proorocite. S-au uscat rădăcinile laptelui, căutăm mirosul de viaţă crudă al seminţelor, sclipirea argintului lunii în zalele peştilor, miracolul înfloririi stelelor pe câmpia cerului, ninsorile ca o naştere de cântec. Într-o universală groapă a Bermudelor, nu auzim decât liniştea din linişte, tăcerea din tăcere, nu mai vedem prin cenuşă raza, călăuza corăbierului pelerin pe valuri de sare către râurile verticale ale văzduhului. Roluri Înghesuiţi, etajaţi, supraetajaţi nu ne mai ştim nici numele. Mass-media ne învaţă cum să ne izolăm, Cum să ne pierdem încrederea. Adevăraţii luptători au dispărut din arene, din westernuri, lumea e lină de învinşi, de rătăciţii printre stufoase silogisme. -Maestre Will, suntem cabotinii propriei noastre existenţe, în spatele măştilor comice rânjesc ratarea, ura, trufia, invidia, lăcomia. Ne jucăm rolurile compătimiţi de alţi actori clorotici când se lasă cortina timpului roasă de moliile cuvintelor. Confundăm cârnăţarii cu poeţii, panglicarii de idei cu savanţii, politicienii inculţi cu eroii... Pustie, casa sufletului Pustie,casa sufletului se surpase, pierduse locul de tihnă şi cugetare. Viforul se ridica asupra mea şi groaza-şi sticlea ochii în ferestrele sparte. În întuneric trăiam, între morţii veacului, cu ticăloasă deznădejde în săracă inima mea. Întru tine iubire este nădejdea, izbăvirea de toate umilinţele, de ura şi nesimţirea cea împietrită. Izbăveşte-mă de toate prin Tine căci întru Tine este viaţa mea. |