Nepieritoarea utopie a poemului
Paul ARETZU
Scriind o carte insolită în peisajul liric actual, dar firească în contextul preocupărilor sale, (Poemul din carton) Urme de distrugere pe Marte (Editura Cartea Românească, București, 2006), Bogdan Ghiu își perpetuează gama de mijloace ale ironiei, ale diversiunii semantice/poetice, ale ingeniozității, captivat mai ales de aspectul intelectiv al jocului. Bineînțeles că ludicul nu este în cazul său decât o marcă lucidă a unei viziuni textualiste a lumii. Nu se poate stabili însă care dintre cele două preocupări ale scriitorului, cea teoretică sau cea lirică, prevalează. Și totuși, în ciuda aserțiunilor conceptuale, poezia sa se înfățișează ca un fenomen autonom, obiectivat, fără cordon ombilical.
Experiența existențială/scripturală apare în poemele lui Bogdan Ghiu marcată de semne ale inevitabilelor ratări (chiar în titlul dublu, primul trecut în paranteză), ale failibilității și ale posibilităților multiple/aleatorii. Există nervuri tematice cu o anume fermitate, și acestea vor fi recunoscute, în final, dar construcția poetică este practic necontrolabilă. Pentru a porni de la un grad zero de reprezentare, autorul desemantizează, evidează, inventând un carnaval de forme, de măști, în care nimic nu mai vrea să fie ceea ce este sau, dimpotrivă, exorcizând stereotipii existențiale, defrișând pădurea de simboluri, redând dimensiunea experimentală, provizorie a vieții.
Există, fără îndoială, o marcă stilistică Bogdan Ghiu care, asimilând trucuri formale avangardiste – aspectul de eboșă, punerea în abis, folosirea fonturilor de mărimi diferite, valorificarea blancurilor de pagină, scrierea orizontală și verticală, textele parantetice, folosirea ilustrațiilor, a facsimilului etc. –, susține o filosofie textualistă/postmodernistă a derizoriului, a dezghiocării de sine, a înaintării poetice, prin muțenie, solitudine și moarte, într-un viitor monarhic, adică a comunicării prin contopirea semnificantului cu semnificatul, a autorului cu cititorul, a realității cu opera, așa cum se deduce și din citatul simptomatic din Georges Bataille. Poemul din carton este sintagma definitorie a unei asemenea creații, numind incongruențe, cum ar fi precaritatea formelor, izolarea în libertate, jocul aparențelor/poezia ca ambalaj al omului, o spiritualitate disimulată. În fond, se poate recunoaște aici un simbolism reformat, în care concertul general al elementelor lumii se transformă într-un solo (nonconcert) distonant, artificial, falsificat, imperfect, inocent, în care realitatea interioară, vagă/inefabilă, încearcă să (se) comunice în exteriorul socotit un revelator: „Deci:/ poetul stă în cutia lui de carton/ la care meșterește tot timpul./ În răstimpuri, observă/ fără să vrea/ urme de distrugere pe Marte,/ la care se gîndește apoi/ cînd își reia lucrul,/ urmărindu-le-n cap,/ pe creier./ După care stai și fotografiază-te,/ dă-i și scanează/ toată viața!” (Precizare 2 – Deci).
Deși pare lăsat la voia întâmplării, volumul evoluează structurat cu destulă rigoare, având o anume discursivitate. Gradul de abstractizare este însă continuu ridicat, susținând constant o lirică de idei. Autoreferențială, își propune să mediteze direct/indirect la poietica poemului, la știința mitică a poetului, la puritatea textului, la a scrie și a comunica, la cuvânt, imagine și verbigerație (ne-poezie), fixând imaginea insolită a unui sistem poemocentric: Om la carton – poezie. Poemul/poetul mai înseamnă și neîncetata distrugere a discursului, construcție făcută cu materialele recuperate din propria demolare, reclădire spirituală din carton, evadare din materialitatea realului. Mișcarea aceasta nevăzută de deconstrucție și construcție, de înălțare palimpsestică pe vechi ruine, de epurare până la esență, este poemul. Autorul nu pare interesat de o definire descriptivă, ci de o ontologie a poemului. Lipsa frecventă a titlurilor, o coerență subtextuală oferă iluzia unui poem continuu, aflat între oglinzi paralele, reflectându-se la nesfârșit în sine, sau a fețelor caleidoscopice ale unui singur poem.
Altă caracteristică a unei astfel de cărți este imaginea ei ca entitate de sine stătătoare, ca preexistență, fiind, într-o accepție religioasă, consubstanțială cu autorul. Sunt configurate liric diverse stadii de metatextualitate, cum ar fi intuirea obiectului/subiectului poem, (re)nașterea acestuia din propria cenușă, experiențe ale diferitelor stadii de comunicare, poemul ca telegramă, epistolă, colet, moduri de folosire, aplicații textualiste în viața de zi cu zi, inevitabila confuzie dintre realități: „Nimic făcîndu-se gheară peste cuvinte,/ și cuvintele alergînd de la/ unul la altul: așa ne-am/ născut și așa creștem,/ ca un pumn strîns în jurul/ unei povești.” (Brutalitate). A scrie pentru a ți se scrie, a forța inutil viitorul pentru a deveni, prin scris, prezentul de mâine, o agonie, sunt doar variabile ale unei imuabilități paradigmatice. Poemul din carton, aparent insignifiant, înseamnă totuși o suprarealitate de mucava, un meșteșug fantasmagoric, ceva aflat dincolo de instabilitate, construcție din umbre și închipuiri, mai vie decât ideea din ceruri, ceva care se ia prin comunicare, nimicul din scris care circulă între expeditor și destinatar, între ieri și mâine, între viață și moarte, pe un traseu al muțeniei minunate: pentru că vorbim și scriem cu nimic. Jocul lui Ghiu este de natura aserțiunii lui Magritte, acesta nu este un poem: „Dacă am fi propriul nostru limbaj, în ce lume minunată am trăi.// Dacă am trăi asemeni limbajului am fi, cu siguranță, fericiți.// Împreună cu alții, ca sensuri, am putea fi ținutul unui cuvînt.” (Dacă am fi).
Paradoxal, textualismul practicat de poet este unul nu al rețelelor generalizate, al racordării la contexte din ce în ce mai expansive, ci al unei melancolii teoretice, niciodată infailibile, definindu-se prin solitudine, prin transformarea exteriorului impersonal/interiorului reflexiv în poem, adică în utopie. Or acesta este un proces de contragere a textualismului, de minimizare, de distrugere a realității/redundanței până la semn, până la cel mai mic indiciu al existenței, al trecutului: „(Între urme ale distrugerii te poți ascunde/ cel mai bine.)// (Pe Marte nu-s urme de viață, dar sînt urme de distrugere.)” (Care e). Scriitorul nu mai consideră semnul o sămânță fertilă, ci un cenotaf, un sub-scris, gîndire/ elementară, gîndire/ chimică. Drumul scrisului este unul al trecerii, al risipirii, al ascunderii realității care îl creează, este un drum al irealității: „Scriu pur ornamental:/ motive înlănțuite, împletite,/ și multă, multă/ repetiție/ în ritmul unei vieți/ de nebănuit/ care nu lasă umbră.” (Cum iese). Permutările, cesionările de funcții semantice dau tensiune unui discurs de finețe speculativă, subminând un textualism socotit odată infailibil, reliefând slăbiciunea oricărei valori: totul se transformă, pentru că însuși cuvântul, aflat în comă perpetuă, este menținut artificial în ființă. Scrisul sau cititul, cuvântul sau imaginea?, autorul pare captivul fără scăpare al unui labirint lingvistic/semantic. Ambalaj uman, poemul din carton, care este un mormânt gingaș, poate avea postumitate imprevizibilă: „Kafka e printre vinovați:/ din vampirism, a/ inventat, în vis,/ faxul,/ și de-atunci nu încetează/ să ne scrie.” (La început). Scrisul poate fi o urnă radioactivă.
Tot mai interesat de comunicarea perfectă, care să elimine moartea/scrisul, poetul se simte conectat prin internet cu o infinitate de receptori, prezenți sau viitori. Singurătatea sa scripturală este consolată de așteptarea răspunsurilor. Poemul mail devine astfel dialog, desprins total de materialitatea cărții, de identitate, eternizat, spiritualizat, transformat în undă care pulsează în univers. Încheindu-se destinul scrisului, este proclamată veșnicia spiritului, perpetuă bucurie: „Aici nu contează că ești gras,/ peltic sau pitic./ Aici e totul fără măsură:/ ca să vorbești n-ai nevoie de gură./ Te-ncordezi și transmiți./ Ești suflet-mesaj/ în oceanul de biți./ [...]/ Trupul naște poezia/ dar tot el o ucide./ Scapă de el, sau lasă-l să-și/ vadă de viață./ Aici, în spiritul-mediu/ sufletul e cuvînt/ (fără ornamente inutile,/ fără trupuri disperat-atîrnate,/ fără crime, adică fără fapte).” (Aici nu). Pe principiul vaselor comunicante, poezia se naște pe măsură ce autorul dispare. Evident, poetul se simte afectat de slăbiciunea umană a scriitorului, trădat de caracterul conjunctural al scrisului, își dorește poemul spiritualizat, frumoasa fără corp. Cartea întreagă urmărește acest traseu de transfigurare, de la poemul din carton, recluzionat în trecutul parantetic, până la urmele cosmice, fanteziste de pe Marte, suficient de pure pentru a crea un nou început: „Nu este nevoie de oameni/ pentru o legătură umană/ cu lumea.” (Nu este nevoie), „La sfîrșit, poemul: o grămăjoară/ de oase lucioase/ alături de farfurie./ Poemul este în plus, e întotdeauna/ alături, sunt resturile mesei tale/ din tine.” (Ce instrumente).
Demersul lui Bogdan Ghiu este unul obsesiv, perpetuat de la un volum la altul, căutarea poemului ideal, bineînțeles, himeric, proteic, și a autorului, imaterial, fără istorie, fără viață civilă, fără sentimente, probabil cât mai aproape de Dumnezeu. Totuși, într-o dramatică rugăciune, Mi-ai dus sufletul, scriitorul se contrazice, exprimându-și nostalgia după imperfecțiune.
O monotonie contorsionată, atât din punct de vedere formal, cât și ideatic, definește acest volum, în fond, materializare la propriu a temei metapoetice, scriere demonstrativă, dominată de luciditate. De aceea, prevalează impresia de poezie care se scrie pe sine sau care își creează creatorul. Iar cuvântul apare ca principiu ordonator al lumii, ca Logos.
Câteva variațiuni de Ne-poezie, cu cenzuri și glosări, combinatorie ingenioasă, dovedesc vocația ludică și ironică a autorului. Cartea se încheie, spre satisfacția cititorilor leneși/a cititorilor pedanți/a cititorilor sastisiți, cu un Rezumat despre Principalele mesaje ale cărții de față: dorința poetului de a-și găsi un adăpost, potrivit vocației sale, în cuvinte și în carte, speranța că va salva poezia transformând-o din scris în imagine, după tendințele vremii, poetul este angrenat într-o rețea și funcționează ca un releu-procesor de mesaje, funcția poetului este asemănătoare cu cea a bricolerului, a meșteșugarului care produce, cu resurse proprii, unicate, în fine, autorul polemizează cu animalul poetic (scriitorul profesionist, antipodic) pe care îl detestă.
Bogdan Ghiu este, neîndoielnic, un poet preocupat constant de conștientizarea artei sale, de aducerea cât mai aproape a poemului de construcția spirituală din minte, un perfecționist livresc, ingenios, polisând formele lirice până la idei, iar cartea de față este, cu certitudine, jurnalul elocvent al eforturilor sale nedomolite.
|
|