Pentru a scrie o carte de înțelepciune, chiar și camuflată într-un jurnal compozit, cu ținte diverse, e nevoie de multă experiență de viață și livrescă, de spirit deopotrivă analitic și sintetic. Lucrurile capătă o semnificație în plus atunci când autorul nu este un om chiar obișnuit, ci omul lui Dumnezeu.
Preotul de țară Ioan Pintea ține cu perseverență un jurnal de idei și, în mai mare măsură, duhovnicesc, pe care îl numește cu modestie Mic jurnal discontinuu – însemnările unui preot de țară (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2005). Diaristul este totodată un cunoscut poet și eseist. Ceea ce se remarcă de la început în cartea sa este blândețea sufletească, dragostea și bunătatea. Scriptoriul său, ne spune, este în grădina casei parohiale, sub un păr bătrân, printre straturile de flori. Însemnările, fragmentate, sunt de o mare diversitate, impresii de lectură, amintiri, meditații, descrieri, întâmplări din parohie, întâlniri, pilde. Toate conturează treptat chipul moral, cultural, spiritual al autorului, traseul continuei sale înseninări. Sunt urmărite cu delicatețe efectele, rezonanțele pe care întâlnirile esențiale, persoane sau lecturi, le produc în sufletul său. Fără îndoială, în prim-plan se află Nicolae Steinhardt, apropiatul și modelul său. Apoi, lista formatorilor/admirabililor, cunoscuți direct sau prin scrierile lor, este covârșitoare: cărțile lui Cioran care îi întăresc convingerea că era un religios reprimat („Între Cioran și Dumnezeu stă o prăpastie de metafore.” – p. 6), Aleksandr Soljenițân și Vladimir Bukovski, teologul grec Christos Yannaras, părintele Arsenie Papacioc, călugărul Rafail Noica, starețul de la Rohia Serafim Man, părintele Alexander Schmemann, straniul Mihail Avramescu, Radu Petrescu și Petru Creția, Al. Paleologu, Mihai Ursachi, Lucian Raicu, Radu Săplăcan…iar autorul nu se oprește aici, vorbind și despre ucenicia sa smerită la oameni tineri, plini de daruri, H. R. Patapievici, Cristian Bădiliță, Ion I. Ică jr., Robert Lazu, Mihail Neamți, Teodor Baconski, Al. Baumgarten, Mircea Platon, Aurelian Crăiuțu, Marius Lăzurcă. Avem astfel o subtilă carte a artei de a fi veșnic discipol, a ascultării, a smereniei: „Ca să fii ucenic e necesar ca în proxima ta apropiere să ai un Bătrân. Să ai o Pustie, fie ea și <<înverzită>>, și un Avvă. E condiția fără de care nu ai cum să primești. Și la rândul tău cum să dai mai departe.” (p. 187). Astfel, Jurnalul este o carte de lucrare, de învățătură și îndreptare, de comuniune și îmbărbătare.
Sunt selectați pentru acest jurnal al iluminării teologi, ortodocși sau catolici, filosofi, moraliști, exegeți, sunt comentate texte sacre, cărți apoftegmatice (Patericul), învățăturile patristice, filocalice. Tonul nu este ostentativ sau patetic, al celor care fac prozelitism, ci plin de suplețe și de spiritualitate, tratând teme captivante, despre Dumnezeu care se dă ca Hrană, despre rugăciune și poezie, despre atitudinea firească dar conștientă față de minuni și miracole dumnezeiești, despre falși profeți și pericolul sectarismului. Autorul actualizează predania: „Nu există o criză a minunilor. Dimpotrivă, minunile însoțesc, impregnează viața noastră de zi cu zi, însă ele sunt aproape insesizabile. Insesizabile pentru că omul modern, aflat în criză și conectat la surse fără Dumnezeu, se înstrăinează de adevăratul foc al miracolului. Atenția lui se mută în altă parte, pe altceva. Aici e rătăcirea. Doar insul creștin și îmbunătățit duhovnicește sesizează insesizabilul și consideră că lucrarea continuă, permanentă și nesfîrșită a lui Dumnezeu în lume și în propria lui viață este, de fapt, Marea, Absoluta și Desăvîrșita Minune.” (p. 37).
Deși diverse, notările nu sunt disparate, ele curg în aceeași matcă, sunt incluse aceluiași scop, revelarea frumuseții spirituale a lumii lui Dumnezeu. Fără patimă, fără resentimente, autorul este gata să-l ierte chiar și pe Iuda Iscariotul, așa cum Sfântul Siluan Athonitul se ruga pentru vindecarea de trufie și mântuirea lui Lucifer, și, deci, pentru anihilarea răului. Prin grila sa de bunătate îi socotește creștini în toată puterea cuvântului pe Emil Cioran sau pe Eugen Ionesco.
Cartea este, fără îndoială, una a mărcii pe care o imprimă lectura. Se aduce continuu un elogiu cititului, relevându-se rolul lui formativ, urmele culturale pe care le lasă asupra gândirii, cunoașterii, personalității, aportul la îmbunătățirea omului. Însuși vrednicul părinte a fost influențat în tinerețe de întâlnirea cu scrierile lui Toma Pavel și Matei Călinescu. Punându-și problema compatibilității preotului cu scriitorul, găsește argumente în Regele David, în marii imnografi, sfinții poeți, autorii inspirați sau vizionari precum și în substratul creștin al culturii europene, chiar mondiale.
Cu discreție, sunt incluse în carte date biografice, despre geografia natală, despre părinți, apropiați, despre sine: „Cele mai frumoase amintiri sunt, însă, cele legate de cărțile pe care le-am citit și de oamenii care m-au învățat ce trebuie să citesc.” (p. 45). Încrederea acordată scriitorilor este atât de mare, încât îi folosește ca argumente, ca axiome.
Notele de călătorie sunt sensibile, selectând elementele importante, cele mai multe culturale, făcând asocieri insolite: la Salzburg, ploaia este mocănească, la Ulm, o stradă este bacoviană, peisajele sacre ale Țării Sfinte sunt asemenea celor din Runcul copilăriei.
Discipol statornic al fericitului Nicolae Steinhardt, memorialistul susține canonizarea acestuia, precum și a altor scriitori religioși. Bunul părinte știe că poezia și credința se complinesc, având aceeași natură, susține modelul de viață creștin și descendența literaturii din filonul spiritual. Cultura, crede Ioan Pintea, înalță omul și-l izbăvește. El însuși este un echilibrat, un clasicist tânjind spre comuniunea cu Dumnezeu-armonie, cu universul spre frumos și moral, împerecheat însă cu un romantic tandru, delicat.
Din satul său, Chintelnic, în care oficiază taina Liturghiei, părintele Ioan pare racordat prin cuvânt, prin carte la întreaga lume, iar prin suflet și prin harul său poetic, la Dumnezeu. Dubla sa vocație este explicată simplu, prin ascultare: „N. Steinhardt m-a lămurit că pot fi preot și poet, cititor de Scriptură, de Pateric, dar și de Noica, Cioran, Eliade, Ionesco, Paleologu, Schmemann, Proust, Bernanos, Caraion, Mazilescu etc.” (p. 86). Ioan Pintea nu uită să amintească adesea de prima sa slujbă, aceea de bibliotecar.
Nicolae Steinhardt este evocat cu dragoste, sunt povestite întâmplări semnificative, inedite, sunt reînviate vorbele sale memorabile, înțelepciunea sa duhovnicească, este prezentat momentul morții și al înmormântării, povestea manuscriselor. Jurnalul insistă pe aspectul important al inițierii, al relației dintre bătrân și ucenic. De altfel, Ioan Pintea recunoaște că a învățat de la monahul Nicolae filosofia/religia firescului, seninătatea sufletească, prețuirea darului vieții, respectul cărții.
Autorul, care vorbește despre un creștin realist, este racordat la evenimentele zilei: „Vorbim mereu despre drepturile omului, foarte rar sau niciodată despre drepturile lui Dumnezeu. Din drepturile omului se nasc libertinajele omului. Din drepturile lui Dumnezeu se nasc libertățile omului.” (p. 109). Sunt comentate filme, sunt prezentate expoziții de pictură, evenimente curente, dar și momente de intimitate și tihnă familială. Se amestecă deliberat realitatea vie cu realitatea livrescă, iar fiecare cuvânt scris pune temeiuri noi, este ziditor. Citatele, apoftegmele sunt selectate și interpretate cu fină competență. Peregrin ahtiat, părintele întâlnește oameni simpli dar evlavioși, prezbiteri plini de vrednicie, scriitori/artiști prin care lucrează harul.
Alcătuirea Jurnalului, deși pare lăsată la voia întâmplării, este, fără îndoială, elaborată cu luciditate. Acesta este format din mai multe categorii de texte funcționale: cele mai numeroase sunt însemnări de lectură ale unor scriitori pentru care părintele Ioan Pintea are afinitate, împletite cu texte de recuperare și elogiere a imaginii maestrului spiritual Nicolae Steinhardt, apoi senine amintiri ale copilăriei/tinereții și ale locurilor natale, meditații pe teme religioase și estetice, inserții ale unor scene biblice avându-L în centrul lor pe Mântuitor, note de călătorie, o mare cantitate de fragmente dedicate prietenilor și prieteniei, texte cu aspect discret moralist și altele, toate aflate într-o succesiune aleatorie, captivantă, în realitate înscriindu-se într-un ansamblu riguros structurat tematic. Cartea este luminoasă, exalând bunătate, credință, pace sufletească, iubire, optând în final, voltaireian/faustian, pentru simplitate, naturalețe, comuniune cu Dumnezeu și cu semenii: „O zi cu adevărat parohială. La prășit porumb și cartofi împreună cu dragii mei enoriași în grădina bisericii. Uit pentru moment toate cărțile, toate lecturile.” (p. 162).