Paradigma feminitãþii

Irina Petraº publicã o carte cu adevãrat seducãtoare ºi incitantã, nu numai prin titlu, Despre feminitate, moarte ºi alte eternitãþi (Editura Ideea Europeanã, Bucu­reºti, 2006), cât mai ales prin funcþionalitatea sa multiplã, prin culturalitatea eseisticã ingenioasã pe care o oferã. Ea a rezultat, aºa cum afirmã autoarea, din alchimia unor lecturi focalizate, fiind structuratã tematic sub forma unui mozaic de fragmente, pãstrându-ºi astfel o flexibilitate adecvatã.

Subiectul neîncetat al meditaþiilor/speculaþiilor/revelaþiilor acestor texte este fenomenul (ontologic) al limbii, preluat de autoare din cãrþile/obsesiile anterioare. Volumul conþine trei texte, Despre feminitate, Despre moarte ºi Despre locuri ºi locuire.

Teza primei secvenþe este aceea a esenþialitãþii feminine a  limbii române, a aspectului ei dominant matern, nãscãtor, tandru. În alte limbi, cum ar fi germana, s-a impus un imaginar masculin. Acest punctul de vedere sexuat este unul dintre motivele care ne fac sã conchidem cã percepem lumea printr-o mentalitate lingvisticã, prin caracteristicile limbii pe care o învãþãm/primim înainte de cunoaºterea directã, fiind dependenþii unei predestinãri. Studiul, într-un format insolit, face o hermeneuticã filologicã. Argumentele folosite sunt diverse, ºtiinþifice, prezumtive, livreºti, empirice, filosofice, poetice, scolastice. Ele se strãduiesc sã creeze un model antropologic. Având ca reper un citat din Eminescu despre servitutea noastrã faþã de limbã, autoarea gloseazã, cu sagacitate ºi competenþã, despre resursele interne ºi externe ale acesteia, despre regenerarea din sine, despre privilegiul (divin) de a numi, despre originea ei insolubilã, despre raportul dintre limbã ºi vorbire, dintre vorbire ºi gândire. Scopul acestui demers este sã dovedeascã, preluând teza lui Mircea Vulcãnescu, cã scrutarea limbii ar putea fi condiþia înþelegerii româneºti a existenþei. Iar aceasta implicã, dupã existenþa clarã a genurilor gramaticale masculin ºi feminin (neutrul fiind de fapt un ambigen), o atitudine lingvisticã/gnoseologicã sexuatã: limba românã, susþine eseista, este femininã (cu o dozã mirabilã de androginie), avându-ºi reprezentativitatea în substantiv. Demonstraþia apeleazã la citate elocvente din literatura românã sau din exegetica universalã. Recurgând la o astfel de viziune, autoarea consolideazã un fel de fiziologie/portretisticã a limbii române, dân­du-i personalitate/etnicitate/afectivitate/profil antropologic, percepând-o ca entitate autonomã, determinantã asupra unei psihologii naþionale.

Prin aspectul ei fragmentar, amestecând rigoarea cu confesiunea, lucrarea capãtã ºi conotaþia de jurnal de idei/gândire/scris, creând o carte în continuarea altora. Revendicându-ºi un atu în plus, autoarea se plaseazã în universul formãrii sale lingvistice, evocându-ºi copilãria ºi, mai ales, prevalenþa imaginii materne. Eseul bate însã monedã pe tendinþele paradoxale ale limbii, contradictorii dar sinergice: un efort tot mai vãdit de obiectivare ºi manifestarea viei sale subiectivitãþi.

Scriitoarea elogiazã umanitatea vorbirii. Un suport consonant îl gãseºte în Constantin Noica, în pãrerea acestuia cã femeia este mai aproape de sensurile arhaice ale cuvintelor. Referinþele sunt însã numeroase ºi de notorietate: Platon, Dante, Herder, Humbold, Saussure, Sapir, Whorf, Bachelard, Eco. Demonstraþia este agrementatã prin decodificarea câtorva idiotisme care relevã spiritualitatea limbii. Se fac, de asemenea, etimologii semnificative. Slalomul printre concepþii, argumente, propriile viziuni critice, avalanºa de citate, este remarcabil.

Autoarea face un istoric flexibil al temei susþinute, prezentând intercondiþionãrile dintre limbã ºi realitate, multiplele reflectãri reciproce, relaþia subtilã dintre limba naþionalã ºi limba individualã. Lumea apare în bunã mãsurã ca o realitate lingvisticã. Tema este aprofundatã prin dezvãluirea complicatei alchimii a facerii poeziei. Problema imaginii (im)personale asupra lumii, determinatã în mare mãsurã de mijloace lingvistice – pentru cã lumea existã prin limbã –, este scrutatã pe toate laturile, culturalã, socialã, psihologicã, geneticã etc., adicã este contextualizatã cu supleþe ingenioasã. Interesantã este recurgerea la inconºtientul colectiv, marcându-se diferenþa dintre perspectiva comunã (aprioricã) ºi cea individualã, între mentalitate ºi abatere, adicã integrarea omului în culturã, domesticirea lui. Despre orice ar vorbi, oricâte divagaþii ar face, subiectul infrastructural al cãrþii îl constituie hermeneutica limbii. Adesea, discursul devine atât de esenþializat, încât se transformã în aforisme, spre desfãtarea cititorului avertizat. Autoarea îºi deconspirã ºi un militantism feminist, susþinând cu fervoare feminitatea limbii, proiectatã astfel asupra întregii lumi. Reabilitarea feminitãþii, supratemã inculcatã cu perseverenþã, se face cu graþie, dar nu lipsitã de fermitate.

Eseista cautã arhetipalitãþi de gândire/vorbire, reflectare/reflexie. Existã atâtea lumi câte limbi sunt, spune ea. Personalitatea limbilor personalizeazã popoarele. Incongruenþa genului aceluiaºi substantiv în limbi diferite este explicatã prin mentalitatea locurilor, prin viziunea sexuatã diferit a realitãþii. Pentru a convinge, sunt date numeroase exemple de cuvinte feminine care le copleºesc pe cele masculine, în limba românã. (Credem însã cã statistica sau aspectul formal nu sunt decisive, o mai mare autoritate revenind spiritului/spiritualitãþii limbii, modului în care aceasta formeazã discurs expresiv, durabil în literaturã, religie, filosofie, ºtiinþã. Nu morfologia inertã are prioritate, ci sintaxa vie, limba nefiind un simplu dicþionar. Morfologia femininã ar putea sã aibã inoculatã o morbideþe balcanicã staticã. De asemenea, cred cã un argument valabil l-ar constitui textele cele mai vechi.)

Irina Petraº vrea sã reconstituie, din banala limbã vorbitã de azi, printr-un studiu foarte bine documentat, printr-o disertaþie elegantã, autentica/originara/ideala imagine a unei limbi ontologice, aceea care, numind poporul român, l-a, astfel, creat, în care acesta se oglindeºte (sub valuri), putându-i-se recupera astfel un chip mai adevãrat.

În cel de-al doilea eseu, Despre moarte, autoarea recurge la o recuperare/interpretare criticã a fenomenului extincþiei, propunându-ºi sã aprofundeze o ºtiinþã a morþii. Dacã textul precedent se sprijinea pe argumente extrase din Eminescu ºi Mircea Vulcãnescu, cel prezent se sincronizeazã cu luciditãþile existenþiale ale lui Cioran. Despodobind moartea de religios, de mitologie, de cutume ºi ceremonialuri, refuzându-i metafizica, transcendenþa, adicã ficþiunea, autoarea o transformã într-un act, mai degrabã, fiziologic, aproape egoist, însuºindu-ºi-o pro domo: numai femeia ºtie sã moarã autentic. Aspectul de jurnal, care predominã în carte, sentenþiozitatea ei, scriitura frumoasã, cu nerv, o fac incitantã, seducãtoare, imprevizibilã (ca o femeie). Autoarea dã credit surselor livreºti, le adaugã viziunea personalã, dar este ºi o sensibilã observatoare a stãrilor sale, a evenimentelor din imanent, a propriilor rãni ale morþii. Teoriile despre moarte, istoricul, mentalitãþile, enunþate neutral, sunt personalizate prin atitudini originale. Demersul este unul critic, nu lipsit de cinism, încercând sã înlãture orice element parazitar, sã ajungã la fenomenul pur, la moartea adevãratã. Aceasta este vãzutã ca un simptom al vieþii, ºi invers, ºi ilustreazã, evident, o mentalitate. Se moare diferit în diverse etape ale istoriei (sociale sau culturale). Sunt expuse ºi numeroase paliative care fac moartea suportabilã. Se fac, desigur, speculaþii ºi asupra timpului. Un domeniu evocat de autoare, adecvat imaginarului morþii, este cel al postmodernismului, marcat de scepticism ºi de inerþie, anunþãtor al tuturor sfârºiturilor, al vidului, al surogatelor, adevãrat cimitir.

Scriitoarea face o incursiune cuprinzãtoare prin zonele complexe ale funeraritãþii, selecteazã texte, interpreteazã, regândeºte moartea ºi cortegiile ei: boala, agonia, frica, singurãtatea, speranþa, înmormântarea, alteritatea, supravieþuirea, uitarea, comerþul adecvat, spectacolul, curajul, ruºinea, înstrãinarea. Eseul despre moarte este impresionant prin densitatea lui, prin ilustrãrile scripturale, iar aspectul fragmentar este cel mai potrivit unei astfel de cãrþi, crestomaþie/eseu/enciclopedie/monografie. Avem astfel reprezentate diverse sortimente ale morþii, esteticã, biologicã, filosoficã, sociologicã. Sunt excluse (pe nedrept) aspectele religios ºi etnografic. Eseul are ºi o calitate, probabil scontatã, poematicã, ba chiar una epopeicã (într-o accepþie insolitã). Raþionalitatea omniprezentã, caracterul livresc sting orice conotaþie elegiacã. Dumnezeu, Iisus nu fac parte din proiectul autoarei. Evident, moartea este femininã. Nu se vorbeºte despre moartea ritualicã, iniþiaticã (arhetipale, amândouã), despre cãrþile morþii. Scriitoarea propune necesitatea unei arte ºi unei reforme a morþii.

Complementar studiului limbii materne (feminine) ºi dipticului viaþã-moarte, cel Despre locuri ºi locuire, care încheie cartea, nu putea lipsi, el adãugând abstracþiilor majore precedente, elementul concret, o fixare, o întemeiere, imaginea obârºiei/casei, încopciat cu imponderabilele eterne, spaþiul ºi timpul. Conºtientizarea importanþei locului, spune autoarea, se face târziu, la vârsta rememorãrii. Locuire înseamnã un soi de maternitate, o casã, aºezarea într-un reper, corp, limbã. Timpul este elementul care dã fiinþã spaþiului. Irina Petraº implicã în temã ºi conceptele de interioritate ºi exterioritate, dar ºi pe cele de non-loc, de imagine specularã, de casã a cãrþilor/bibliotecã, pe când omul este, simultan, sediul sentimentelor/gândurilor, dar ºi casã oniricã ori abisalitate a inconºtientului.

Irina Petraº scrie o carte fãcutã în bunã mãsurã din cãrþi dar ºi plinã de originalitate, perfect structuratã, în ciuda aspectului ei fragmentar, aleatoriu, cu un grad mare de comprehensiune ºi decelare, cu propuneri de idei foarte interesante, de o rafinatã intelectualitate. Studiul este dens ºi seducãtor prin atenþia la nuanþe, prin vivacitate ºi prin opþiunile foarte bine personalizate.