Inefabilul melancoliei

Poetul Constantin Creþan pare sã se bucure de auspicii favorabile. Încã de la debutul în „Suplimentul literar ºi artistic“, în 1987, a fost catalogat de Eugen Simion ca „Un promiþãtor poet nichitian din faza adolescenþei“. Semnalat generos de cãtre Ana Blandiana la debutul editorial  („Poezii de ieri, de azi...“ Ed. Pastel, Braºov, 2004) – „poezia lui Constantin Creþan ascunde într-o prozodie elegantã ºi uºor retro o viziune tulburatã ºi dramaticã, modernã prin încãpãþânarea de a gândi ºi postmodernã prin recursul la îngânare ºi travesti“ – poetul evolueazã, în spiralã, de la un volum la altul confirmând o vocaþie profundã. O cãlduroasã recomandare, din partea lui Alex. ªtefãnescu, însoþeºte cel de-al doilea volum, „Haremul de iluzii“ – „Poezia lui Constantin Creþan este o tãieturã proaspãtã în plumbul realitãþii (...) Totul este trãit intens, deºi rãmâne un joc. Patetismul ºi spiritul ludic, care par incompatibile, se asociazã ingenios în poezia lui Constantin Creþan, un poet talentat, care vine, vine, vine, calcã toate ierarhiile literare în picioare“.

Perseverent, în acelaºi an, 2005, avea sã publice „Dulcea mea lespede de aduceri aminte“, iar în 2006 alte douã volume: „Gri metalizat“ ºi „Melancolia“ (ambele la editura Vinea, Bucureºti). Titlurile volumelor, incitante ºi bogate în conotaþii, anunþã o poezie de elevaþie spiritualã cu participare afectivã ºi intelectualã. Fiecare volum, chiar dacã nu prezintã o mutaþie decisivã în planul evoluþiei artistice, marcheazã, totuºi, un moment de creaþie confirmând reale disponibilitãþi lirice.

„Lunatic fãrã lunã“, poetul se declarã „Vinovat de tot ce este / ªi pãcãtos de tot ce nu e“ – „Martor tragic, mut ºi orb ºi surd, / Zac în nesfârºita comedie. / Uneori peste acest absurd / Cade-o pleoapã din copilãrie“ (Autoportret). Ademenit de „adierea de cuvânt“, cu dezinvolturã retoricã exprimã orgoliul spiritului ºi perenitatea creaþiei: „Deschis cu lama rece-a unui gînd / O ranã în materia pãrînd / Îmbrãþiºez cu pleoapa unui vis / Un spaþiu fãrã loc ºi interzis.“

Scenariu liric, primul volum evolueazã, firesc, prin cunoaºterea de  sine într-un parcurs iniþiatic marcat de stãri erotice, de o discretã efuziune liricã ºi o copleºitoare sinceritate: „Prin lacrima prelinsã spre-nceput / ªi ºlefuitã pânã la lentilã / Din zarea dorului te-am petrecut, / Îmbrãþiºatã numai de pupilã.“ Nãzuinþa de împlinire a cursului vieþii este exprimatã cu tandreþe: „În ochii tãi mi-aº împlînta privirea / Pînã la capãt, poate mai departe, /.../ În mîini þi-aº prinde chipul ca-ntr-o cupã / ªi liniile palmelor s-ar frînge / De teamã, nu cumva sã-þi întrerupã / Conturul cînd iubirea mea te-ar strînge“. Jocul grav al iubirii developeazã o notã de sentimentalism pe portativul solitudinii, al amãgirii: „Te-ai retras din lumea mea de afarã / În mãnãstirea sufletului meu / ªi toate zidurile se surparã / ªi se-nãlþarã altui Dumnezeu“. Poemele sau micropoemele („capricii“) sunt fulguraþii de gând populate de o imagerie specificã sensibilitãþii: îngerul, fluturii, pãsãri insomniace etc.

Încã de la primul volum, sentimentul cel mai fidel este singurãtatea: „Singurãtatea  din afara mea / Cea dinãuntru, prinsã-n altã plasã, / Prin mii de ochiuri ca prin ochi privea / O ploaie deasã începu sã þeasã“. Melancolia, o pecete a hipersensibilitãþii, mesaj liric ºi metafizic, multiplicat în sensul înmulþirii sugestiilor ce însoþesc poemele, va deveni una dintre dominantele liricii lui Constantin Creþan (evidentã ºi prin translarea titlurilor volumelor): „Sînt atît de obosit... / Îmi atârnã cearcãne de vedere, / Prin braþe îmi curge plumb topit, / Prin tãlpi mã pãrãseºte orice urmã / De putere“; „Sã plângi pânã când chiar tristeþile îºi sapã drum / Prin albiile deja adâncite ºi secate; / Tristeþi de-aici ºi de acum... / tristeþi abstracte ºi îndepãrtate...“ Antractele melancoliei sporesc efluvii interioare cu accente bacoviene: „Plouã întruna, ca la sfârºit de lume, / Plouã ºi plouã. Plouã ºi nu se mai opreºte. / Plouã cu picãturi, ºuvoaie, spume. / Plouã ºi aerul în ploaie se înãbuºeºte.“

Spaþiul poetic, exploatat intensiv, într-o coerenþã de sensibilitate ºi ideaticã, se îmbogãþeºte cu puterea de seducþie a cuvântului (sau a necuvintelor?!) ca meditaþie despre relaþia text ºi existenþã: „Mã agãþ de cuvinte / Cum carnea de oase / Cum timpul de oseminte / Cum darul de ruinele gândului“; „Aerul e greu de cuvinte ce nu mai vor sã moarã“; „De fiecare datã strâng în dinþi / Cuvântul cum aº þine un cuþit“.

Într-o confesiune fãrã false pudori („Ultimul“), cu francheþe, poetul  exprimã un demers iniþiatic în relaþie de profunzime cu înaintaºii: „Sunt ultimul romantic dar nu-s singur, / Îi port în mine ºi pe cei ce-au fost ºi, în secret, / În mine ei vorbesc, eu numai gîngur, / Sînt ultimul din ºir, sînt ultimul poet“. Deºi meditat evident de ecouri ale unei culturi literare bine asimilate, Constantin  Creþan tinde sã se individualizeze liric printr-o dicþiune în tonalitate proprie. „Sentimentele sînt oasele sufletului“ ºi trãiri adînci ºi complexe încheagã un univers poetic de sine stãtãtor, materia unei arte poetice mature.

Atras de mistica marilor teme, conºtiinþa disponibilizeazã tonifiant emoþia, probând seninãtatea unei viziuni echilibrate: „Moartea întârzie la întâlnire ca o iubitã. / Mi se pare uneori cum c-ar veni / ªi inima o simt oprindu-se ca o clipitã / ªi mi se taie respiraþia-n felii. / De fiecare datã, mi se pare doar, / ªi ea întîrzie ºi nu mai vine / ªi-aº pleca s-o caut de aº ºti mãcar / Cã ea m-ar aºtepta altundeva pe mine.“

Bucurii pasagere îmbracã haina ludicã în jocuri de cuvinte: „Moº moºind moºitã moaºã, / Ca un lup eu trec prin lupã / ªi îþi las un pup la pupã / Sar în trup o-ntreagã trupã“; „Aº vrea sã am telecomanda / Cu care sã îþi sting lavanda / Feromonilor, atunci când pleci / În cadrul de beton, cu înguste poteci.“

Nãzuinþa nu se poate lipsi de o minimã artã poeticã ºi într-o profesiune de credinþã Constantin Creþan declamã: „Cu sânge încep sã scriu orice poem“ cãci poetul „ºtie numai stoluri de cuvinte sã-ngrozeascã“ iar „Poezia e chihlimbarul / În care am intrat / De viu“. Poeme cu o tematicã predominant existenþialistã, acestea reflectã luciditatea  unui spirit asaltat de întrebãri, neliniºti, devenind un monolog existenþial al unui eu ce refuzã confortul liric pentru canonul suplicial al rãstignirii: „Mã zideºti, de viu, în propria-mi statuie, / Ca pe un infirm într-un bandaj, / ªi pe crucea tuturor  umbra mi-o baþi în cuie, / Sã îºi sîngereze stropii de luminã-n peisaj“.

În cazul liricii lui Constantin Creþan accentul cade pe impresia lãsatã de întreg; imaginea de ansamblu  a volumului (volumelor) este mult mai favorabilã decât situarea la nivelul fiecãrui poem. Cele cinci volume (de pânã acum) marcheazã un traseu interior; cãlãtorind pe itinerariul propus, personalitatea  poetului se dezvãluie treptat înfãþiºând misterul individualitãþii marcate de o profundã sensibilitate. Poetul manifestã apetenþã pentru expresivitate, pentru sinceritatea rostirii, fãrã ambiguitãþi reflexive; coerenþa universului poetic, prospeþimea imaginilor ºi tensiunea liricã de acutã senzitivitate, proiecþie a sinelui deschis cãtre lume, definesc o voce distinctã, dezinvolt modernã, de rezonanþã în sufletul cititorului.