| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Milan RichterPrezentare și traducere de Claudiu KomartinNăscut pe 25 iulie 1948 la Bratislava, Milan Richter a studiat germana, engleza şi suedeza, iar după absolvirea cursurilor Universităţii Comenius, a lucrat ca redactor, editor şi traducător. Doctor în literatura germană (i-a tradus în slovacă pe Rilke, Robert Walser şi Ernst Jandl), Richter a debutat în 1973 cu Vecerné zrkadlá (Oglinzi de seară). După ce a avut aproape un deceniu interdicţie de a publica în Cehoslovacia comunistă, devine după Revoluţia de Catifea unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi contemporani, preşedinte al Societăţii traducătorilor slovaci, membru al juriului IMPAC de la Dublin şi al Academiei Europene de Poezie. A publicat opt volume de poezie (ultimul în 2003) şi două piese de teatru, şi a tradus peste 60 de volume din limbile germană, engleză (Emily Dickinson, Hemingway, Oscar Wilde, John Cheever), suedeză (Espmark, Lundkvist, Tranströmer), norvegiană, daneză şi spaniolă (Neruda, Lope de Vega). Numeroase premii şi distincţii, din Suedia până în Israel. Textele sale au fost traduse în peste 25 de limbi.
Sânii catifelaţi ai tinerelor suedeze Ţara sărăceşte... aşa pretind ziarele. Pe pavajul Străzii Reginei, unsuros de la resturile de delicatese turceşti de miel. Preţurile sunt înfumurat de mari, ca blondele de optsprezece ani care, pe plajă, îşi dau jos rucsacurile de pe biciclete şi îşi dezvelesc sânii catifelaţi. Ating tubul aspru al teleobiectivului pentru a fi mai aproape de acea supleţe, de picioarele de căprioară, lungi cât impozitele prea mari de care toţi avem parte. La castelul Gripsholm, trubadurul Bellman desfată domniţele avute şi cu frică de Dumnezeu, cu dosurile lor albe pe care au rămas urmele mânerelor de alamă ale cuferelor în care strămoşii lor au furat comorile Pragăi. Granate boeme pentru o epistolă cu rime scânteietoare? Ce pot eu să-ţi ofer, domnişoară care fumezi la colţul străzii micuţe din Gamla Stan? Versurile mele sunt palide ca lumina zilei în timpul nopţii polare, limbajul meu e sărăcăcios, lipsit de melodia care face chiar şi şuieratul tău să reverbereze. Ce îmi poţi da tu mie? O grenadă de pasiune somnoroasă, explodând după mai mulţi ani pentru o moarte lentă? Ţara sărăceşte... Suedezii cumpără maşini tot mai scumpe, se retrag în pădurile din jurul orăşelelor lor, părăsesc pavajul Străzii Reginei în favoarea arabilor, estonienilor, vietnamezilor, a comercianţilor de carne ieftină şi visuri scumpe, şi a noastră, care doar visăm la sânii de catifea ai domnişoarelor blonde din vagoanele ce zboară silenţios ale metrolului din Stockholm. Hötorget! Haymarket! Ţărani, ieşiţi afară! Se-nchid uşile. Un moment de tăcere cu Rilke Duino rămâne cu îngerii săi, invizibil, domnul conte a zburat către Londra, nu va mai avea loc nicio audienţă... Totuşi, doamnei baronese i-ar plăcea să îşi amintească: cartea lui Marie de Tour et Taxis e pusă pe masă, un manuscris cu o scriere frumoasă şi plină de mister, precum acele vremuri, acele vremuri de demult... Urmaşii Regelui Franţei şi-au găsit în locul acesta, în timp de prigoană, ascunzătoare şi adăpost... Mai mult ca sigur, Rilke venea aici să-şi bea ceaiul, atunci când se plictisea de Duino. Cred că înţeleg de ce. Mă alătur, în tăcere, respiraţiei lui invizibile. Domnul baron îşi aminteşte de vremurile acelea. În trei dintre limbile Kakaniei. Slovacii erau minunaţi servitori... şi totuşi, la plecare, îmi strânge mâna în semn de rămas-bun. Întâlnirea dintre două lumi poate fi o întâlnire de gradul trei. Poem ratat Ai ratat ceva la început: o silabă, un cuvânt, o vocală, iar acum poemul e nedigerabil ca o dulceaţă de căpşuni acoperită de mucegai. Cineva a ratat totul la început, Dumnezeu, sau a douăzeci şi patra pereche de cromozomi, şi poemul e acum îngropat ca un şal evreiesc de rugăciune într-o groapă comună. Ai ratat ceva la început, te-ai însurat, ai divorţat iar poemul e smuls ca un fiu de lângă tatăl său ca un tată de lângă fiul său. Cineva te-a ratat de la început, nu te-a înzestrat cu nişte coate mai ascuţite, cu o conştiinţă limitată şi totul îţi merge prost în poem precum acelui nebun ce i-a spus regelui adevărul în faţă. Ai ratat poemul, ceva îi lipseşte, nu vei mai putea schimba nimic, cum nu-ţi vei putea schimba viaţa, străbunii, Istoria totul va rămâne aşa cum este. O căpşună în zahărul stricat. Lumi dispărute Ai mers prin stratul gros de zăpadă proaspătă până la un luminiş din pădure. În august, acolo poţi găsi, în jurul unui trunchi de stejar, ciuperci cărnoase crescând la umbra frunzelor late şi a tufişurilor de afine. Prin zăpadă se vedeau sute de urme de paşi împrăştiate ca oasele într-un preistoric cimitir al animalelor. Ca şi cum cele care urmau să supravieţuiască intraseră cu doar o clipă înainte în Arca lui Noe. Erau urme de câte două sau patru picioare lăsate de animalele din pădure, ca şi cum acele fiinţe ar fi atins pământul cu labele şi cu degetele lor micuţe păşind parcă pe nori. În centru, un crater nu prea adânc din care ieşea inexplicabil un firicel de fum. Nimeni în preajmă. Doar un fluierat stins, ca şi cum o lume îndepărtată ar fi zburat prin spaţiu. CD-ul alb al trunchiului de copac împrăştia în jur o tăcere abandonată. Te-ai întors lent, pe urmele paşilor de la venire, până la marginea pădurii, unde fiica ta aştepta. Şi nu ai lăsat în urmă niciun semn.
Cântecul toamnei, pe care nu poţi dansa decât după ce ai murit. |